1. Good bye

94 5 2
                                    

Simt un gol în stomac când mă uit spre avionul din fața mea. Astăzi este ziua în care părăsesc România și las în urmă tot ce am: școala de arte, familia, baschetul și prietenii mei. Lângă mine stau cele mai importante persoane din viața mea, cele doua surori ale mele (una de sânge și cealaltă de cruce) și părinții mei. Încă nu îmi vine să cred că au acceptat să mă bag în proiectul ăsta. SĂ FIU LA UN OCEAN ȘI CÂTEVA ȚĂRI DISTANȚĂ DE EI DE UNA SINGURĂ.

În difuzoare se aude vocea unei femei care anunță că mai este jumătate de oră până la îmbarcarea persoanelor în avionul spre America.

-Dacă de acolo nu te întorci cu un negru pentru mine s-a zis cu tine, fetițo! Îmi spune Lexi, cu lacrimi în ochi sufocându-mă într-o îmbrățișare cum numai ea știe.

-Off micuțo, știi bine că aș face orice pentru tine, chiar și să bag un baiat în geantă să ți-l aduc. Îi spun fetei din fața mea care se uită de sus la mine, fiind cu un cap mai mare.

Nu știu cum, dar deja s-au scurs 15 minute de când acea femeie a anunțat îmbarcarea în avion. Mai împart câteva îmbrățișări și vorbe cu familia mea, dar vine momentul să plec spre o lume total necunoscută mie. Când părăsesc încăperea mai privesc o dată înapoi și îi văd pe toți cum plâng. "God, plec un an, nu toată viața." Îmi spun asta cu foarte mare ușurință și cam prea devreme. Când mă așez pe scaunul meu realizez că stau langă profesoara mea de matematică din liceu.

-Bună ziua, doamna profesoară. Când spun asta, ea se întoarce speriată și cu ochii mari.

-Oh, buna Julie, m-ai speriat, nu mă așteptam să mă întâlnesc cu unul dintre elevii mei.

-Credeți-mă, nici eu nu mă așteptam la revederea dumneavoastră într-o asemenea circumstanță. Ce faceți? Unde mergeți?

"Evident că în America idioato."

Mă anunță conștiința mea, ca de obicei.

-Fiica mea se căsătorește într-o săpătămână și trebuie să îi fiu alături. Dar tu? De ce ești singură?

- Păi m-am înscris într-un proiect, în care beneficiezi de o bursă în America unde urmează să locuiesc cu o familie de acolo.

- Cât de interesant, îți doresc succes atunci!

-Mulțumesc mult. Cu asta am decis să închei conversația și mi-am băgat caștile în urechi, dând drumul pieselor mele triste.

Stând si ascultând mi-am dat seama ce pas uriaș fac în viața mea, să nu îmi mai văd timp de un an de zile persoanele care m-au ajutat să cresc și care mi-au fost alături când îmi era mai greu.

Cu toate aceste gânduri adorm, dar sunt trezită de femeia de lângă mine când avionul este gata de aterizare. Cumva reusesc sã îmi iau toate bagajele și mă uit la mesajul primit de la unul dintre organizatorii proiectului. Trebuie să fie cineva pe aici cu o pancardă cu "BROOKS" pe ea. Mă uit în stânga-nimic, mă uit în dreapta-nimic.

"Ok, sper că nu și-a bătut cineva joc de mine și am venit până aici degeaba."

Mai stau cam 5 minute și văd un baiat, venid lejer, cu "BROOKS" pe o foaie simplă. Arată destul de bine, 1,87 și se vede că practică sport. Îmi iau inima în dinți și merg la el.

-Bună, eu sunt Julie Parker și vin din România...

-Da știu cine ești, haide repede că mă grăbesc să ajung undeva.

-Ok...

Merge spre bagajele mele care cântăresc o tonă și le i-a cu cea mai mare usurință posibilă.

"Ok, băiatul ăsta are ceva forță."

Mie îmi rămâne doar geanta și un mic bagaj în care nu aveam prea multe. Punem lucrurile în mașină lui care era pe gustul meu, adică un Range Rover. Urc în dreapta lui și îmi vine un gând în minte:

"Oare câți ani are tipul ăsta de are carnet?".

După cam 10 minute de mers în liniște nu mai suport plictiseala și decid să îmi încerc norocul.
- Scuze că îți distrag atenția de la condus, dar nu mi-ai spus numele tău.

Stau vreo 3-4 minute dar acesta nu îmi răspunde și decid să fac una dintre cele mai proaste mișcări din viața mea. Îmi pun mâna peste a lui pe schimbătorul de viteză și simt cum își strânge și mai tare degetele în jurul lui.

- Brooks, Vonray Brooks. Mulțumită?

Îmi retrag mâna, iar zâmbetul meu triumfător îmi apare pe față și mai rostesc un simplu "Da". Tot restul drumului nu am mai vorbit nimic, doar mi-am pus ochelarii de soare si m-am holbat la el. Tot ce îmi venea in minte erau doua cuvinte " black people". Buzele lui mi se păreau gigantice specifice negrilor, dar și apetisante. Nu îmi vine să cred că urmatoarele luni din viață le voi petrece alături de o familie de negri.

<<Este prima mea carte, deci rog nu fiți prea duri cu mine. Abia aștept văd criticile voastre.
În poză Julie. >>

If you dare come a little closerUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum