IV
PRIMĂVARA
Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.
Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei.
Copiii, aşa săraci cum rămăseseră, credeau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creiţari la capul podului.
Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decît odinioară. Se simte omul care are şi-l vezi cît de colo pe cel ce se simte.
Şi dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta şi bine, şi rău.
Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-şi prea bate capul cu alţii; cînd te afli însă în strîmtoare, te uiţi bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.
Au simţit-o cei strîmtoraţi pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, aşa, cu o sută, cu două, fie ca să-şi cumpere o pereche de boi, fie ca să-şi dreagă casa, fie ca să împlinească preţul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toamnă, cu camătă bună, se înţelege.
― N-am, zicea Mara. De unde aşputea să am eu?
Şi asta i-ar fi şi rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc şi camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.
― Uite! Am ceva, grăi dînsa, nu atîta cît ceri, dar ştiu pe cineva care are; să iei jumătaţe de la mine şi altă jumătate de la dînsul.
Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orăşenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor1, al preotului nemţesc de la Lipova şi al maichii Aegidiei.
Hubăr era măcelar, dar nu mai ştia ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei şi a feciorului său Naţl, un băiat încă tînăr, dar deştept şi harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuşi petrecea toată ziua la casa oraşului, la cazino ori jucînd cărţi cu popa şi cu directorul de la Steueramt2, dl Liubicek.
Ca femeie cu minte, Mara ştia că n-are niciodată să-şi piardă banii dacă face tovărăşie cu Hubăr. Cîştiga, ce-i drept, mai puţin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pişca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plăţile, şi, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.
Creşteau dar şi ciorapii deodată cu copiii.
Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.
Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic de patru ani şi se şi pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea şi acuma săptămîna fără ca el să se spele şi să se pieptene: aceasta nu se face, asta ştia el, decît duminicile şi zilele de sărbători împărăteşti, după-prînz, ba chiar şi atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăş.
Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea aşa, din Paşti în Crăciun.
Se obişnuise atît de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă şi trei zile depline rînduia mereu şi curăţea pînă şi prin podul casei.
Păcatul acesta căzu pe dînsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stătea tocmai la locul lui.
Mara era, cît stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu ştia de ce.
Prea i se făcuse fata fată, şi nu mai ştia ce să facă cu dînsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate aceste subţirică s-o frîngi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireşşi albă de o albeaţă prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.
Nu! asta nu putea să rămîie aşa. Ştia Mara că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămîie pe veci înmărmurită, ca veşnic oamenii, văzînd-o, să strige cuprinşi de mirare: "A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei: copii că dînsa nimeni n-a mai avut!"
Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gîndul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.
În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.
Şi iarăşi altă groază o cuprindea, şi sărea nopţile speriată din somn, ca să alerge peste Murăş şi să-şi aducă fata acasă.
Auzise atîte poveşti despre fete frumoase ademenite de călugăriţe, ca să ieie vălul şi să rămîie viaţa lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simţea bine în mănă ştire, Persida se simţea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.
Sărmana mamă!
Cum să ţină ea la casa ei asemenea fată?
Cît a ţinut postul Paştilor, Mara a rînduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întîi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi noi, un dulap, ba pînă chiar şi trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunaţi cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simţea nici o trebuinţă; dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.
Sărmana mamă!
Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-şi primească copiii, neastîmpărul vieţii cuprinsese pe fiica ei.
La colţ de uliţă, peste drum de mănă ştire, era măcelăria lui Hubăr.
Hubăroaie, o femeie scurtă şi cam grasă, şedea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnaţl, tăia carnea şi-o cîntărea, apoi lua banii şi îi dădea mumei sale, care ţinea casa.
După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnaţl făcea rînduială, strîngea fărîmăturile cu măturişca, apoi, dacă timpul era frumos, ieşea în faţa măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.
Deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa, la înfăţişare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.
Aşa şi era în adevăr.
Lovea cu toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră şi se-nduioşa pînă la lacrimi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.
Aşa şi l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.
Şvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic şi chefliu, dar cam iute la fire, şi puţin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrînd cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîţiva ani, mai ales în timpul revoluţiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluţiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamţ din Viena, la mare cinste, şi casa lor era pusă în rîndul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul şi-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Astfel mîngîierea ei era Naţl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită şi încă de copil simţise că nu merg lucrurile bine în casa lor.
Şi dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.
Î1 dăduse tatăl său la gimnaziul din Timişoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanţa de la Paşti, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a şi făcut măcelar, însă firea nu i s-a asprit, şi cînd ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii, îţi venea să zici că nu e al lui şorţul, ci l-a pus numai aşa, de încercare.
Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi vă zut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Şi jos, şi sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, şi nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă ştia că n-are ce să vadă.
Zidirea mănăstirii se sfîrşea însă în faţa măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primă vara, stăteau aproape toată ziua deschise. Naţl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în faţa gră dinii.
Într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.
Naţl s-a dus să vadă şi a văzut ― nu fărîmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.
Nu-i vorbă, n-avea nevoie să şi fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se iveşte la fereastra unei mănăstiri de călugăriţe are totdeauna ceva tainic şi plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
Din întîmplare, însă, Persida, care alergase şi ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decît cum Naţl era-n stare să şi-o închipuiască.
El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi.
Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
Persida sta neajutorată în faţa geamurilor sparte şi nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.
Femeie mai aşezată şi mai cuminte, ba chiar călugăriţă, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Naţl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii ţintă la fereastră . Î1 ştia de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, şi mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneţ.
― Sidi! grăi dînsa mîhnită şi apucă fata de braţ, ca s-o dea din vederea tînărului.
Rău a făcut, căci acum se opriră şi ochii Persidei asupra tînărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni şi cu mustaţa mică, acum îşi dete şi ea seama de ce stă acel tînăr acolo.
Obrajii ei se umplură de sînge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
Atît a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.
Taine mari şi nepătrunse de mintea omenească !
Atît a fost numai, şi gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea, parcă, oprită . Se temea să mai intre în casă, tremura cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, îşi făcea mereu de lucru în casă.
Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimic, nimic nu gîndea şi totuşi, aşa, ca din senin, se zbătea copila ca şi cînd ar voi să scape, să fugă şi să se ascundă în fundul lumii.
Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu ochii ţintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leşin.
Oamenii treceau de-a lungul uliţei, şi dacă el nu şi-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în faţa lui. El însă iar s-a întors în faţa ferestrelor care nu se deschid niciodată .
Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este!
"Dacă voiesc, pot, grăi dînsa, şi puţin îmi pasă."
Ce era adică? Îi face vreun rău cuiva?! Păcătuia dacă deschidea fereastra?
"Ca el să ştie?" grăi dînsa, apoi se duse cu paşi hotărîţi, deschise fereastra din faţa măcelăriei şi rămase dreaptă, înaltă şi cu faţa deschisă în ea.
Pe Naţl, care stătea în uşa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.
El ridică fără de voie mîna stîngă la gură şi îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.
Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.
Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, şi totuşi ea se simţea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei şi nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.
Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.
Da! a fost o nemaipomenită ştrengărie, de care îi era ruşine, şi mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.
Dar, la urma urmelor, de ce a şi deschis-o? Numai şi numai ca să-i arate că puţin îi pasă de dînsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să rîdă de dînsul.
Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie şi să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în faţa ferestrei.
Dar îi era ruşine.
Era nesuferită viaţa aici în mănăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, şi inima i se bătea mai iute şi mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieşi şi va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poţi vorbi.
S-a şi bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia şi s-o ducă acasă.
Ce om se făcuse! Era tuns abia acum şi îmbrăcat în haine noi-nouţe, din creştet pînă în călcîie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi şi mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.
Deşi îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simţea foarte strîmtorat în faţa surorii sale, care era şi mai mare, şi mai frumoasă, şi mai nu ştiu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog. N-o văzuse de un an pe soră-sa şi acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.
― Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.
― Da, grăi dînsul tulburat, am venit să mergem acasă... şi nu ştia să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieşiră la uliţă, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.
Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.
Persida ştia că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.
O nouă ştrengărie!
Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa ca să apuce colţul, şi acum i se împăienjeniră ei ochii, şi iar îi era ca şi cînd un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine, şi îşi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sîngelui.
Naţl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, şi cînd Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeţ şi înaintă pînă în uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colţ, se oprise un bătrîn şi stătea cu gura căscată.
Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi paşi în urma ei domol şi cu capul ridicat.
― Trică, grăi dînsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
― Frumoasă e, şerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca şi cînd aş mai fi văzut-o undeva.
Naţl dete din umeri! El ştia, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu ştia a cui este.
― E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
Obrajii lui Naţl, şi altfel rumeni, se făcură roşii ca bujorul.
― Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
― Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrînul din cellalt colţ, care acuma trecuse uliţa şi stătea în uşa măcelăriei.
― A cui e?
― Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!
― Aşa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.
"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.
Cu totul altfel se înfăţişau lucrurile în gîndul feciorului.
Era şi el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărîme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.
N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, şi băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine şi ştia, la nevoie, şi el să sfărîme capete.
Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înţeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar şi fetiţele mici se uitau cordiş, cu coada ochiului, la sora lui şi apoi îşi mai şi întorceau capetele.
O înţelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoţi pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.
De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creiţari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă şi să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-şi întîlnească norocul. Şi parcă ştia Mara că aici, unde a crescut şi unde toată lumea o ştia de mică, fata ei n-o să-şi poată găsi norocul.
Dar a venit fata acasă, şi acum mama nu mai ştia cum să se gîndească.
Lucrurile nu erau deloc cum ea şi le închipuise.
Se bucura Persida c-a venit acasă şi era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă şi primprejurul casei.
Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala şi neliniştea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite şi gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată şi bine îngrădită, nici la pereţii de curînd văruiţi. Ba după ce a intrat şi a văzut lucrurile cumpărate cu atîta amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca şi cînd puţin i-ar fi păsat.
Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.
― O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem şi la biserică?!
Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheaţă prin inimă.
În mintea ei duminica şi sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemţească, era lucru nestră mutat că coşurile se adună, piaţa se deşertează şi dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipseşti de la biserică.
Nu-i vorbă, s-a dus şi Persida; era însă oarecum dusă cu gîndul şi strîmtorată ca străinul între străini şi tot ca nişte străini se uitau şi alţii la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheaţă prin inimă şi nu-i mai pria bucuria.
Se înşela, cu toate aceste, făcîndu-şi gîndul nesuferit, că i-au momit călugăriţele fata.
Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simţea, oarecum chiar şi pe nevăzute, că toţi se uită cu ochii bine deschişi la dînsa, că toţi o judecă, şi inima i se încleşta, ca şi cînd tot în faţa măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era ruşine ca şi cînd toţi ar putea să afle din faţa ei cele petrecute, se temea de ceva neştiut şi nu ştia cum să calce, cum să-şi ţină trupul, cum să-şi poarte capul şi ce să facă cu mîinile ei.
S-a dus, cu toate aceste, şi după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-şi ia pedeapsa, dar s-a dus rîzînd, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îţi vine să plîngi şi să plîngi numai cînd vezi pe alţii plîngînd".
Cu inima mereu încleştată şi tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în faţa unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă şi cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orişicui.
Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Deşi atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin faţa lui.
Era obosită şi i se ura, nu ştia ce să mai facă acasă.
Erau Floriile pentru nemţi; duminica viitoare urmau Paştile nemţilor; abia peste două săptămîni aveau să fie Paştile romîneşti: îi era, parcă, groază cînd se gîndea că abia joi după Paşti se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?
Mara vedea că fata ei n-are ce să facă şi se simţea nenorocită că nu ştie ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea şi dimineţile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.
Şi zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murăşul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal şi se tă vălea alene spre şes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniştile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, ră chitele şi plopii lăsaseră mîţişori, vîntul adia dinspre munţi primăvăraţie, răcoros.
― Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Pagilor nemţeşti.
― Dacă ţii... răspunse Persida alene.
Ei plecară la deal spre ruinele de la Şoimoş, locuri lor atît de bine cunoscute.
Era în adevăr frumos. Inima creştea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, şi sîngele zvîcnea mai iute şi mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.
― Ştii ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îţi aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era şi cîtă mulţime de viorele!
Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era şi acolo; pretutindenea era frumos şi bine.
― Dacă vrei! ră spunse dar Trică .
Apoi se întoarseră la vale, trecură Murăşul, fără ca să-şi mai pună viaţa în joc şi fără ca să plătească creiţarii, şi o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.
― Să trecem prin oraş, grăi Persida, că e mai aproape.
Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, şi prin oraş tot acolo ieşeau.
Sărmana copilă!
A trecut cu inima încleştată prin oraş şi era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul şi să se întoarcă iar prin oraş, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.
― De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Şoimoş!
― Ştiu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîtea zile de copilărie.
Da! însă deasupra viilor mai erau şi alţii, care veniseră să caute flori şi să vadă de acolo din deal Murăşul şi lumea cea mare şi largă . Persida începu să urce mai cu virtute.
A urcat, a căutat şi-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraşla pod, obosită, frîntă.
Hubărnaţl se întorcea şi el obosit, frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.
Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-şi ţie mîinile? cum să se uite la ea? să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi cînd n-ar cunoaşte-o?
Persida tresări cînd îl zări, îşi îndreptă trupul şi îşi ridică capul. Nu mai era obosită : îi venea să zboare de uşoară ce se simţea; era ca beată de gîndul c-a fost şi el la Radna ― să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uita zîmbind şi cu faţa deschisă, ca la nişte vechi şi buni prieteni, la Persida şi la fratele ei, apoi îşi ridică pălăria şi salută ca un băiat binecrescut, încît Persida, aşa înţepată cum era, trebui şi ea să dea din cap.
― Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.
― Cine să fie? răspunse ea. Hubărnaţl.
― De unde te cunoaşte?
― Nu mă cunoaşte, dar cunoaşte pe mama!
Trică se uită înapoi.
― Aşa-i! zise el. Ăsta e Hubărnaţl.
Mara se simţise şi ea foarte măgulită cînd Hubărnaţl a salutat-o, în două rînduri, la dus şi la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simţea dar şi acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în faţa copiilor ei.
N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-şi mai putea găsi locul şi a rămas în cele din urmă dusă pe gînduri.
Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu ştia nici dînsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoi şi de dureri: le presimţea, le vedea, le ştia parcă pe toate cum vin.
― O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioşie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!
Mara se cutremură în toată firea ei.
― Îţi place ţie fiindcă te-ai obişnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine şi afară din mănăstire.
Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-şi ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă şi s-o ţie cît de mult acolo, ca să se obişnuiască cu lumea.
