Mara de Ioan Slavici

Capitolul 11

XI
ALTĂ LUME

Luna intrată în al doilea pătrat se ridicase pînă în culmea acoperită cu pădure şi se ivea pe ici, pe colo printre copacii deşi; pe şesul de la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puţin începură şi în satul de la poalele dealului să latre cîinii stîrniţi de ea, şi noaptea era din ce în ce mai luminată de zarea ei.
Abia acum începea frumuseţea serii de toamnă.
Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mişca, urcînd la deal, o negreaţă, fără îndoială Brădeanu cu fetele.
― Ştii că e frumos! grăi dînsa cam speriată. Persida a apucat cu neamţul ei alt drum.
Ea îşi iuţi pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, şi peste puţin ieşi apoi la iveală şi făptura cea înaltă a Persidei.
― Ştiam eu! grăi scriitorul. S-a dus cu el pînă la fete şi apoi i-a dat drumul.
Tot aşa dăduse cu socoteală şi Brădeanu cînd Naţl sosise cu Per­sida la dînşii.
Mai la deal, spre stînga, se înălţară fîşîind şi pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.
― Ce-i acolo? strigă Marta.
Brădeanu se opri şi se întoarse spre dînsa.
― E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem şi noi pe acolo.
Marta şi fetele îl ştiau pe dl Andrei Corbu, nobil de Cărpeniş care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai şi fusese închis în timpul revoluţiunii; ele însă nu-l cunoşteau.
― N-are a face! întîmpină Brădeanu. Îl cunosc eu şi vă încredinţez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dînşii.
Pe Marta o ademenea gîndul că poate să facă cunoştinţă cu Corbuleştii.
Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înălţară. Era multă lumină acolo sus în deal şi trebuia, aşa îşi închipuia dînsa, să fie şi multă lume, mult zgomot, zburdalnică veselie.
― E cam tîrziu, grăi dînsa, stînd la îndoială.
― Aş! De unde tîrziu!? zise scriitorul, scoţîndu-şi ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, şi abia acum răsare luna. În timpul culesului nici pe la miezul nopţii nu e tîrziu.
― Nu-mi pasă! răspunse Persida şi se avîntă oarecum cu ochii închişi la deal, ademenită de gîndul c-o să stea pînă în zori de zi, petre­cînd ca alţi oameni şi gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dînsa.
Ieşind deci la locul larg din faţa cramei, ea se opri dezamăgită din drum.
Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleţ, din care se deschidea vedere largă spre şes, şi în faţă cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atîrnată, iar alta pe masă.
La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de paşi, pîlpîia fo­cul de viţă uscată, împrejurul căruia erau adunaţi culegătorii, bărbaţi, femei, copii, unii culcaţi, alţii stînd de vorbă.
La stînga, sub un mare şopron deschis din toate părţile, se afla bădania cea mare şi lîngă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub şopron, doi flăcăi învîrteau teascul, în vreme ce alţi doi cărau mustul scurs cu vadra la buţile înşirate în dosul şopronului.
La masa din cerdac, în sfîrşit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vîrstă, Corbu el însuşi, şi doi oameni tineri, unul Aurel, băiatul lui Corbu, iar cellalt Simion Burdea, un prieten de la Universitatea din Viena al lui Aurel.
Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mîine cu oaspeţi.
"Aici nu prea avem ce să facem", voia să zică Persida, cînd Corbu, recunoscînd glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă şi coborî scările cerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiţi, cărora nu le rămase decît să stea puţin.
Dnul Burdea, un om scurt şi lat în spate, aproape cocoşat, rău îmbrăcat, cu părul lung şi lăţos, cam spîn şi cu nasul turtit, nu se mişcase din loc după ce Corbu coborîse scările; cînd însă Persida se ivi în cerdac, el se uită la dînsa cu nişte ochi de dihor, care intrau parcă în carne şi străbăteau prin oase, încît Persida se opri speriată în loc.
În vreme ce apoi Corbu îşi făcea de lucru cu Marta şi cu fetele, pe care le rugă să vie iar mîine seară, fiindcă aşteaptă mulţi tineri din Arad, care toţi vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, ca un păianjen, de Persida.
― Domnişoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subţire şi oarecum sfîşietor.
― Da! răspunse ea.
― Ai fost la călugăriţele din Lipova şi ai stat la Arad?
― Da!
― Te ştiu, domnişoară, şi îmi pare bine că am ocaziunea să te cunosc.
― De unde, dacă îmi daţi voie? întrebă ea sfiicioasă.
El se uită rîzînd în faţa ei.
― De la Viena, ră spunse apoi. Persida dete mirată din umeri.
El ridică mîna stîngă, puse arătă torul ei pe buze şi se apropie oarecum tainic şi pitişde dînsa.
― Îţi mai aduci aminte, zise el încet, cînd vîntul a spart una din ferestrele de la mă n ăştire?
Persida rămase ca împietrită. Ştia acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dînsa şi îi venea să plîngă de necaz şi de ruşine.
Era lucru de nesuferit!
Tainele mari ale vieţii ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoştea şi putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadar­nice erau toate silinţele ei: ea vedea în gîndul ei cum toată lumea vorbele despre dînsa, cum oamenii fac mult din nimic şi cum toţi îşi bat joc de dînsa. Se simţea ca pierdută, şi Naţl era în gîndul ei cel mai nemernic om din lume.
― Te înşeli... zise ea, dar nu putu să-şi urmeze vorba, deoarece Corbu se întoarse acum spre dînsa, ca s-o poftească din nou şi mai stăruitor pe seara de mîine.
Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, cînd plecară mai departe, îl tîrî aşa-zicînd pe Burdea după dînsa şi potrivi lucrurile astfel ca să rămîie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuse întîia oară în viaţa ei, îi părea cel mai apropiat din toţi oamenii, şi aceasta se vedea din căutătura şi din purtările ei, încît Marta, pusă pe gînduri, dădea din cap şi nu se putu stăpîni să nu-i facă scriitoru­lui semn cu cotul cînd Persida o porni înainte cu Burdea.
― De unde cunoşti d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.
― Suntem prieteni din copilărie, răspunse Burdea, am stat la Timişoara cinci ani de zile în aceeaşi bancă, iar la Viena am locuit împreună.
Persida se mai potoli. Înţelegea cum Naţl a putut să vorbească de­spre cele petrecute şi-l socotea foarte fericit. Stătuse şi ea ani de zile de-a rîndul pe aceeaşi bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată să stea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele şi nu era nici una căreia ar fi putut să-i împărtăşească tainele vieţii sale.
― Eu, zise ea, nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut aşa, din întîmplare, de cîteva ori, dar n-am vorbit cu el decît în treacăt. Mi-e, pot să zic, tot aşa de necunoscut cum îmi eşti d-ta, şi nu ştiu ce-şi va fi închipuind despre mine.
― E un nebun, domnişoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e făcut el pentru măcelărie, şi în loc de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor şi-şi pe­trece viaţa citind fel de fel de cărţi, care-l ameţesc. L-ai mai văzut de cînd s-a întors de la Viena?
Persida rămase cîtva timp dusă cu gîndul.
Naţl i se înfăţişa cu totul altfel de cum şi-l închipuise dînsa.
― L-am văzut, răspunse ea, acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decît foarte puţin cu dînsul. Mi s-a părut, urmă uitîndu-se cu coada ochiului la Burdea, nu ştiu cum, foarte prăpădit, un fel de om care petrece nopţile prin birturi, iar ziua doarme nedezbrăcat.
― Minunat! strigă Burdea rîzînd din toată inima cu glasul lui subţire. Ai dreptate!... Aşa ne petreceam noi viaţa: ziua dormeam îmbrăcaţi, adică nedezbrăcaţi, cum zici d-ta, iară nopţile ne plimbam, ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urît. Dar nici că se poate altfel, urmă el aşezat. Ziua e urîtă, zgomotoasă, plină de întîmplări, care ne abat de la noi înşine: în amurgul serii începe viaţa să aibă farmec.
― Bine, grăi dînsa, dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească şi să-şi întremeze puterile pentru munca zilei de mîine.
― Prostii! întîmpină el aprinzîndu-se. Nu se poate prostie mai mare decît să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieţii. Uite acum ce linişte, ce răcoare, ce lumină tainică şi blîndă: nu te simţi ademenită să stai pînă în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?
Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu ştia ce să răspundă, era însă tare în credinţa că el n-are dreptate.
― Mă simt, răspunse ea, ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mîine n-aş fi bună de nimic.
― Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui şi se simţea nenorocit dacă nu reuşea să convingă şi pe alţii cum el era convins. Domnişoară, urmă el în ton dăscălesc, admiţi d-ta că în om sunt două fiinţe, una trupească şi alta sufletească?
― Aşa cred.
― Crezi fiindcă ţi s-a spus, ori te-ai gîndit asupra lucrului?
― Nu pot să-mi dau seama, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar simt că altfel n-aş putea să înţeleg lucrurile.
― Prea bine! zise el mulţumit. Atît mi-e destul ca să văd că te-ai gîndit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpînească viaţa mea: trupul meu? ori sufletul meu?
― Fără îndoială că sufletul.
― Dar dacă el e mai slab decît trupul?
― Trebuie să vrei, răspunse ea strîmtorată.
― De! grăi el rîzînd, multe o fi voind omul, dar puţine poate. Domnişoară, urmă iar dăscăleşte, dimineaţa, după o noapte bine dormită, trupul e întremat şi tare, el vrea să alerge, să lucreze, să se hrănească, să se mistuiască, să aibă mulţumiri, şi degeaba vei fi voind d-ta altfel, căci el te stăpîneşte şi te poartă după pornirile lui. Pe înse­rate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice dea­supra, şi noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă. Acum ne simţim mai uşori, mai fără de grijă, ca scăpaţi din o grea robie, şi nopţile petrecem clipele de veselie, nopţile avem cele mai plăcute ceasuri din viaţa noastră. Şi dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiţi, cu atît mai bine, căci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu aşa?
Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se şi dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, şi chiar dac-ar fi avut, nu putea dînsa să recunoască c-o are.
― Nu este aşa! răspunse ea cu îndărătnicie.
Burdea nu prea ştia să facă deosebire între bărbat şi femeie şi ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.
― Bine, domnişoară, grăi el stăpînindu-se, dar te faci de rîs...
― Nu mă fac, întîmpină ea zîmbind, fiindcă nu e cum zici d-ta. Cînd e bolnav ori obosit, omul e şi sufleteşte mai slab şi nu-şi poate stăpîni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat şi mereu treaz dacă e vorba să-şi poată face datoria, şi mulţumirea cea mai mare a vieţii este de a-ţi fi făcut datoria!
― Ce datorie?! strigă Burdea, scos din ţîţîni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.
― Ia lasă, domnule, întîmpină dînsa nerăbdătoare; nopţile nedor­mite ale d-voastre sunt un fel de beţie, care ne face nepăsători faţă cu ziua de mîine şi ne aruncă în desfrîu.
― Apoi tocmai aceasta e, domnişoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbeşti ca Hubăr, care viaţa lui toată se plînge de datoriile pe care nu şi le face şi-şi petrece viaţa făcîndu-şi mereu mustrări. Tocmai în beţia aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.
― Asta da! zise ea. Recunosc şi eu că noaptea poţi să cunoşti pe un om mai bine decît ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevărată iese mai nesfiit la iveală, şi bunătatea, dar şi răutatea lui.
Ea se cutremură în tot trupul cuprinsă de fiorii care o trecuseră cînd se văzuse singură. Simţea că nu vine bine să stea atîta timp singură cu acest om, pe care acum îl întîlnise întîia oară în viaţa ei, ştia că Marta, fetele şi mai ales Brădeanu îşi vor fi făcînd cele mai urîte închipuiri despre dînsa, şi totuşi nu putea să se despartă de dînsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dînsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, şi se simţea ademenită de întregul lui fel de a fi.
― Noaptea, urmă ea, e ziua ispitirilor şi a păcatului. Eu mă tem de nopţile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-aş fi gata să iau toată răspunderea: pentru nopţi nu cutez s-o primesc!
Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, şedea moţăind pe un sac cu frunze la foc şi-şi aştepta fata.
Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele şi Marta, duse cu gîn­dul la ziua de mîine, se grăbiră, şi Persida rămase peste puţin cu Burdea şi cu muma ei la foc.
Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratic, din care numai din cînd în cînd mai ieşea cîte o lumină de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreo zece paşi, dormeau cîţiva culegători, în satul de la poalele dealului lătrau cîini şi începuseră cocoşii să cînte de miezul nopţii, mai la deal cînta o flaşnetă, din cînd în cînd se descărca cîte o puşcă, vîn­tul tomnatic fîşîia prin frunzişul aproape uscat, lilieci fluturau mereu pe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creştea mereu neastîmpărul de tinereţe.
Mara era de părerea lui Burdea, dar şi fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, aşa zicea şi dînsa, mai plăcută: ea noaptea şi-a născut co­piii. Dar ziua e şi ea binecuvîntată: ea ziua şi-a agonisit puţintică avere.
Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, şi Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai putea să stea aşa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă şi să scape de el. Burdea însă ţinea să mai stea, şi ei începură să se plimbe, vorbind pe şoptite prin faţa cramei.
― Carevasă zică, chiar astă-seară v-aţi întîlnit?
― Da, din întîmplare.
― Şi unde s-a dus el?
― Nu ştiu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.
― Nu înţeleg. Cum se face că el nu te-a însoţit?
Persida se opri în loc. Îi era foarte greu de ceea ce făcuse şi parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute şi să-l mîngîie.
― Doamne! zise ea. Eu mă tem de dînsul. E om pătimaş.
― Hm! pătimaş?! zise Burdea mai mult pentru dînsul şi rămase cîtva timp pus pe gînduri. Fără îndoială că e pătimaş, urmă apoi oprindu-se în loc şi uitîndu-se cu ochii lui de dihor la dînsa. Crezi d-ta că în adevăr numai din întîmplare v-aţi întîlnit?
Persida începu să se neliniştească. Era tîrziu după miezul nopţii, muma ei, obosită de munca zilei, adormise, şezînd pe sacul cu frun­ze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, şi ea nu ştia cum să scape de dînsul.
― Nici prin gînd nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele Ioan, răspunse ea nerăbdătoare.
― Dar el? Ce crezi? Nu ştia nici el c-o să vii acolo?
― Nu ştiu.
― Nu ştii. Dar ce crezi?
― Cred, răspunse ea cu îndărătnicie, că el a aflat că am să mă duc acolo şi a venit dinadins să mă vadă.
― Bun! zise el rîzînd în bătaie de joc. Şi d-ta, dac-ai fi ştiut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?
― Da!
― Dar ziceai că te temi de el!
Persida îşi ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.
― D-ta îţi vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaş şi nesocotit, cum m-aşterne de un om beat, care nu-şi dă seama despre ceea ce face.
― Pare-mi-se, întîmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.
Persida simţi cum sîngele-i năvăleşte spre cap.
― Nu! zise ea scurt. Dacă e vorba, puţin îmi pasă!
― Prea bine! strigă el cu un fel de mulţumire diavolească. Mîine seară am să-l duc şi pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!
― Am să viu, ca şi cînd aş şti că el n-are să fie acolo, răspunse ea înţepată.
― La revedere! grăi el luînd mîna ei. O să am mîine o mare plăcere! Domnişoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubeşte, s-o strîngă în braţe, s-o sărute, s-o dezmierde: aşa vrea firea, şi e nebun cine se pune împotriva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori te laşi, ori te lasă. La revedere!
Persida rămase mută şi nemişcată, se uită lung în urma lui, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile.
Se simţea ca şi cînd ar fi căzut, încît n-ar mai putea îndrăzni să iasă în faţa lumii, şi începu să tremure cînd îşi dete seamă că nu-i rămîne decît să meargă mîine seară la via lui Corbu.
Trebuia neapărat să meargă!
Şi ce adică ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putînd să i se întîmple? De ce ar fi avînd să se teamă?
"Da, zise ea, trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-şi rumpă o dată gîndul şi să mă lase în pace!"
Şi totuşi...
Era foarte hotărîtă fata Marei, dar era femeie, ştia că este iubită cum n-are să mai fie şi e greu afară din cale să fii femeie şi să te împaci cu gîndul că o să te urască bărbatul care te iubeşte, c-o să iubească, poate, pe alta...
Ea vedea în gîndul ei pe Codreanu. Ce deosebire! Om şi om, şi ce deosebire! Nu! cu Naţl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.
Luna apucase spre asfmţit şi-şi urma calea pe cerul senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniştită. Se făcuse rece, şi vîn­tul bătea cu tărie în frunzişul tomnatic.
Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culme unde el descărcase puşca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cu ochii închişi în voile altora.
Grozav de lungă, o viaţă întreagă, fusese noaptea aceasta, şi ur­cînd pe răzor la deal, sărmana copilă abia îşi mai aducea aminte cînd a fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui Ioan, şi parcă era pe cînd el se afla în culme.
Mara nu o dată în viaţa ei dormise, în drum spre Arad, şezînd în căruţă, şi nu o dată fusese biruită de somn la masa ei cu poame ori la capul podului. Dormea dar şi acum, aşa chinuită, ca într-un culcuş moale. Răceala zorilor de zi şi vîntul aspru îi sperie însă în cele din urmă somnul.
Ea tresări, se uită buimăcită împrejurul ei, apoi, dîndu-şi seamă că fiica ei rămăsese stînd de vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioa­re şi se duse în cramă, unde aşternuse culcuş de fîn pentru Persida.
Nu era!
Nu intra, nu putea să intre în mintea ei gîndul că fata ei s-a dus cu omul acela.
Nu! asta nu era cu putinţă!
Dar era dusă! Unde era dusă?
Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.
Ieşind afară, ea se uita cu tot dinadinsul împrejur, zări, parcă, ceva ce se mişca deasupra viei şi porni cu pas lung şi tare călcat la deal.
― Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.
Persida se opri speriată-n loc şi aşteptă pe muma ei ca pe mîn­tuirea ei.
― Ce e cu tine? întrebă iar Mara încet şi cu glas înecat.
― Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc la mănăstire.
― De ce?
― Nu întreba, grăi fata, că nu ştiu ce să-ţi răspund. Mi-e frică şi mi-e urît să mai stau aici.