XII
DOUĂ PORUNCI
Nu poate, aşa zicea rînduiala breslelor, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut şi doi ani de călătorie. Aşa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile şi a dat destule dovezi că e destoinic de a se povăţui însuşi pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său şi povăţuitor pentru alţii.
O ştia şi Hubăr aceasta şi ţinea ca feciorul lui să treacă şi el prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aştepte.
Lasă că atîta om avea şi ea pe lumea aceasta şi viaţa îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul de cînd umblă răzleţ prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-ai scos din cutie, îşi pierduse voia bună, petrecea nopţile numai el ştia pe unde, şi le făcea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-avea nevoie să-şi risipească zilele vieţii lucrînd pentru alţii cînd putea să lucreze într-al său şi să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi şi nu băga de seamă că mai lipsesc vreo şase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac şi tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, şi mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduieşte ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorinţa ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i şedea lui bine şi nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nu putea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulţumea deloc, ba îi era adeseori ruşine că are asemenea fecior. Cu totul altfel şi-l dorea şi şi-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă şi alţii. Timp de un an şi jumătate, cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-şi dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-şi stîmpere valurile tinereţilor, ca să-şi vie în fire şi să se facă om aşezat.
Şi totuşi părintele e părinte! Era voinic băiatul şi deştept, fusese atîta timp chiar prea cuminte: poate că rămînînd acasă, între ai săi, iar se făcea cum a fost.
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe romîneşte cînd se întîlnea cu Bocioacă, deşi Bocioacă ştia nemţeşte mai bine decît el romîneşte.
N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înţeles unde bate gîndul neamţului şi n-ar fi ştiut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toţi beam terii şi putea, cînd voia, să facă mult bine, dar şi mult rău: de ce adică cojocarii din Lipova să nu se pună bine cu el?
Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gînduri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii, nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.
― Ţi-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rînd lui Hubăr. Voinic om şi bun băiat! Cînd îl scoatem stăpîn?
― Mai are încă vreo şase luni, răspunse Hubăr.
― Aş! Parcă-i mai ţine cineva socoteala? Rînduiala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătîi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale. Nici ruşine n-o să ne facă, nici pîinea de la gură nu o să ne-o ia: punem pecetea cu inima liniştită.
― Nu! întîmpină Hubăr. Să-şi facă şi el rîndul, ca orişicare altul.
― Ţi-e uşor d-tale, grăi Bocioacă; bătrîna o duce însă greu de tot fără de dînsul. Am să vorbesc cu ai noştri, şi-l scoatem, vrei ori nu vrei, stăpîn, chiar acum, de vinul nou.
Aşa a rămas vorba, şi Bocioacă s-a şi înţeles cu Gherghiţă, care era cel mai colţos dintre cojocari, ca duminica viitoare, cînd aveau să se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale, ba i-a mai şoptit şi Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.
Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată şi vestit cîntăreţ de strană, care ştia să facă deosebire între oameni.
Joi seara, întorcîndu-se din plimbarea făcută pînă la via părintelui loan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut şi cu cine ce-a vorbit.
― Ştii că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dînsa. Cînd o vezi aşa, îţi vine să crezi că e sfîntă, nu alta; aleargă însă după bărbaţi de ţi-e greu s-o vezi.
Bocioacă îşi cunoştea nevasta şi nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie şi-i plăcea să vorbească despre altele mai mult rău decît bine. N-aveai ce să-i faci! Din firea lui nu poţi să scoţi pe nimeni. De astă dată însă el se uită cam aspru la nevastă-sa. Ţinea, lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulţumire să te uiţi la ea cît de cuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi şedea bine să iasă din mănăstire şi să vină la biserică, după ce lumea atîta timp zisese că şi-a vîndut Mara fata.
― Mie poţi să-mi spui ce-ţi trece prin minte, zise el aşezat, te rog însă ca-n faţa altora să n-o spui aceasta.
― Parcă sunt oarbă şi proastă ca să nu văd şi să nu înţeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cît de colo că e încurcată cu feciorul lui Hubăr. De unde s-or fi cunoscînd, nu ştiu, dar sunt încurcaţi, nu-i mai poţi despărţi.
― Lasă-i să fie! ce-ţi pasă? grăi el şi trecu înainte. Fă ca şi cînd n-ai fi văzut şi n-ai fi înţeles nimic.
Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putinţă ca gîndul unei fete ca Persida să nu se înalţe mai sus decît pînă la feciorul lui Hubăr. Cu totul altfel şi-o închipuia dînsul pe Persida.
Şi totuşi peste putinţă nu era lucrul: Naţl era băiat curăţel, voinic şi bine făcut, deştept şi umblat pe la şcoli, iar Hubăr era om bogat şi n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei şi mai ales Mara s-ar fi oprit cu gîndul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.
Cu desăvîrşire peste putinţă nu era lucru acesta.
Sîmbătă dimineaţa el află de la nevastă-sa c-a fost multă şi frumoasă lume la via lui Corbu, că Naţl a trecut şi el pe acolo, dar Persida nu venise şi ea. Se întorsese iar la mănă ştire.
Acum Bocioacă simţea că e parcă ceva la mijloc şi nu-şi mai ţinea locul. Om era şi el, şi nu-i ierta firea să stea nepăsător cînd te miri cu ce mari nevoi se luptă sărmana aceea de văduvă. Cine adică să-i vie în ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor şi totodată stăpînul fiului ei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze şi să facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.
Pe la amiazăzi el trecu aşa, ca din întîmplare, pe la via Marei.
Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei şi-i atîrna pe prăjinile întinse în cramă.
Era destul s-o vezi pentru ca să simţi că e frămîntată de ceva. Nu ştia, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărît aşa deodată să se întoarcă iar la călugăriţe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună. Bănuia însă că Naţl n-o lăsa nici acuma în pace, şi era mulţumită că-şi vede fata atît de hotărîtă şi de înţeleaptă.
Că i-o fi greu? Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă şi prin asta! Dacă e vorba, mai bine să piară decît să se facă de batjocura lumii!
Şi totuşi... din cînd în cînd ea se oprea în loc, cu capul ridicat, şi-şi sufleca mînecile.
Îi era parcă fiica ei suferă de o grea boală, pe care numai timpul şi firea cea trainică pot s-o lecuiască, încît nu-ţi rămîne decît să suferi şi să aştepţi. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să adepte: firea ei o mîna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.
Cum adică? Fata ei să stea toată viaţa în mănă ştire, ca să scape de neamţul acela? Nu e alt chip de scăpare?! Nu poate ea să-l apuce pe neamţul acela de piept şi să-l înveţe minte? Nu poate ea să-l ia pe Hubăr de scurt, ca să-şi pună la rînduială feciorul?!
Dar strugurii întinşi pe rogojină nu puteau să adepte, şi Mara iar se punea să-i lege perechi şi să-i atîrne pe prăjină.
― Bun lucru, grăi Bocioacă, şi spor! Dar cum? Aşa singură? Unde ţi-e fata cea harnică?
A ţinut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chibzuit om în valea Murăşului; acum însă, de cînd el luase pe Trică la casa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi şi ei stăpîn. Cu toate aceste, despre Persida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea ră spuns.
― De! răspunse ea punîndu-şi hainele în rînduială, au şi ele de lucru acolo în mănăstire, şi nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, cînd i s-au îngrămădit toate pe cap.
Simţind că Mara nu vrea să intre în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.
― Mai ai mulţi atît de frumoşi? întrebă el arătînd la struguri.
― Sunt, răspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, şi abia pe ici, pe colo e cîte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, aşa pe ales, şi de pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, şi dacă dă Dumnezeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.
― Dar cu pădurea cum stai?
Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă desluşit.
― Cam greu, grăi dînsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.
― Sunteţi, aşa se zice, în tovărăşie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsînd vorbele.
― Ferit-a Dumnezeu! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguţătorie atît de mare, m-am împrumutat de la el cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-lui acum că am plătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu să port paguba dacă lucrurile nu ies bine, iar la cîştig să fie şi el părtaş.
― Ei! cam tot acolo vine! grăi Bocioacă în glumă. Mai ştii ce se poate-ntîmpla? d-ta ai fată şi el are fecior.
Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogojină, ca să ia struguri şi să-i lege cu tei.
Îi era grozav de greu şi nu ştia ce să-i răspundă.
Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărît de şi-ar fi adus aminte toată viaţa lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel de drept de a se amesteca în treburile ei, şi ea se bucura că dînsul se şi foloseşte de dreptul acesta şi n-o lasă singură la nevoie. O durea însă că poate chiar şi el să creadă aşa ceva. Şi totuşi ea nu putea să zică ba!
― Îmi pare foarte rău, grăi dînsa mîhnită, că mă socoteai atît de slabă de înger. Dumnezeu el singur ştie cum vrea să ne mîngîie şi cum să ne certe, şi voinţa lui are să se împlinească. Eu mi-am tras seama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aş suci gîtul ca unui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deşi-i sunt mamă, s-o stăpînesc, fiindcă e mai cuminte decît mine.
― Carevasăzică, ea-l voieşte? întrebă Bocioacă cu îndoială.
Mara dete din cap.
― Nu! zise ea hotărîtă şi mîndră, deloc nu-l voieşte, dar umblă el după ea, şi nu ştii niciodată cînd îi vine femeii clipa de slăbiciune. Eu stau, săraca de mine, adăugă ea suspinînd, pe gînduri, mă tem şi mă tem şi nu ştiu ce să fac!
― Apoi nu-i aşa, grăi Bocioacă aşezat. Ai să ştii ce trebuie să faci. Tinereţile sunt năvalnice şi slabe şi trebuie să fie păzite şi ferite de ispitiri. Las' că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori se duce să-şi facă rîndul de călătorie, ori rămîne toată viaţa lui calfă proastă!
― Vai de mine! să nu faci lucrul acesta, strigă Mara, c-o să fie şi mai rău!
― N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste şi am să-mi fac datoria. Era, urmă apoi mai mult aşa pentru dînsul, să închid un ochi fiindcă o vedeam strîmtorată pe muma lui; dar cînd e la mijloc şi altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grija noastră e s-o găsească pe Persida măritată cînd se întoarce. Îi găsesc eu bărbat, zece la fiecare deget.
Nu dorea nici dînsa ca altfel să fie.
Duminică apoi, cînd oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, cînd Gherghiţă a adus vorba de băiatul lui Hubăr, el a zis numai:
― S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.
Şi tot cam aşa se gîndea şi Naţl el însuşi.
Nu mai avea el ce să căute aici.
Atunci noaptea, după ce s-a despărţit de Bsrsida, el a alergat pe dealuri, uşor, parcă n-ar fi avînd pă mîntui sub picioare. Îi venea să se ducă şi tot să se ducă, încît să i se piardă urma şi toată lumea să-l uite, numai ea singură să-şi aducă în toată clipa aminte că el a voit şi a putut, dar s-a stăpînit fiindcă atît de mult a iubit-o, încît s-a dus pribeag în lume, numai ca dînsa să poată trăinesupărată.
Atît simţea, atît ştia, atît îi era gîndul!
După grele şi îndelungate frămîntări, sufletul îi era ajuns, în sfîrşit, la o hotărîre, care-l înălţa la o senină linişte, căci nimic nu-l ridică pe om mai sus decît gîndul că poate însuşi să se biruiască pe sine şi să lepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viaţă.
De aceea ziua următoare, cînd a dat faţă cu Burdea, îi era ca şi cînd un demon ispititor i-ar fi ieşit în cale.
― Nu! strigă el scrîşnind din dinţi. Lasă-mă în pace! Ştiu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc!
― Ai să te duci şi tu! răspunse Burdea rîzînd. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea şi ştiu că ai să te duci. Vine aşa deodată o clipă în care ţi-o aduci aminte parc-ai fi văzut-o aievea, şi atunci nu mai poţi. Sunt om şi eu, şi nu poţi nici tu să fii mai altfel decît mine, iară eu aşda tot ceea ce îmi este mai scump şi sfînt pe lume pentru o clipă în care aş putea să cred, nu să ştiu, ci să cred numai că o femeie ca dînsa mă iubeţe. Mă cutremur, îmi dau seama ce-nfricoşat fior trebuie să te cuprindă pe tine cînd îţi zici în gîndul tău: Şi tot mă iubeşte!
― Dar nu mă iubeşte! strigă Naţl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!
― Minţi! îi zise Burdea liniştit. Atît de bine ştii că te iubeşte, încît te minţi tu însuţi pe tine, numai ca să nu-mi mărturiseşti mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el rîzînd. Eu am văzut-o, am vorbit cu ea şi ştiu că te iubeţe. Toţi care v-au văzut împreună ştiu şi ei, dacă au ochi, că vă iubiţi. Şi vrei ca eu să cred că voi singuri, anume voi nu ştiţi nimic, staţi la îndoială, nici nu credeţi măcar că vă iubiţi unul pe altul? Vezi, dînsa e mai cinstită decît tine: ştie şi nu se sfieşte să mărturisească! Dar de ce vă iubiţi? Asta nu se întreabă! Au în lumea aceasta toate lucrurile cîte un "pentru că": iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce, fără ca să ştii unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai să mă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine aşa deodată, cînd nici cu gîndul nu te gîndeşti.
― Simt şi eu, răspunse Naţl, că e un fel de soartă ne-ndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu că am să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adîncimea mă ademenesc, capul mi-e ameţit şi sunt în toată clipa gata să închid ochii şi să mă arunc ― fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nu sunt eu pentru dînsa; e o nenorocire că ne-am văzut, şi singura noastră scăpare e să nu ne mai vedem!
― Parcă de la bunul vostru plac atîrnă! grăi Burdea rîzînd iar în bătaie de joc. V-aţi văzut pentru că trebuie să suferiţi şi vă veţi mai vedea cîtă vreme nu s-a împlinit măsura suferinţelor!
Naţl dete cu îndărătnicie din cap.
― Ar trebui, zise el cuprins de adîncă amără chine, pentru ca să poţi judeca, să ştii ce fel de om e tatăl meu şi ce fel de femeie e muma ei! Nu! urmă luîndu-şi avînt, însoţirea noastră n-ar putea să ducă decît la moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, şi n-aş putea să văd ca încă mai mult să sufere. Uite! vine o clipă că nu mai ştii ce să faci, şi ai barda în mînă şi-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost el cum este, să părăsesc şcoala, şi aş fi azi om de dînsa.
― Eşti un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ţi pasă?! Parcă însoţire omenească e ceea ce căutaţi voi? Parcă popa şi părinţii au să-şi mai vîre şi ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi odată într-un colţ, şi oameni sunteţi amîndoi.
Naţl se cutremură în tot trupul; îi venea să-l apuce de piept şi să-l scuture, încît să-i clănţănească oasele.
― Icoană sfîntă din altar! strigă el ridicînd mîna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decît ca să sfărîm idolul la care mă închin.
― Aşa ziceţi voi cu toţii pînă ce nu vă săturaţi de a vă închina, apoi luaţi icoana şi o terfeliţi pentru ca să scăpaţi, grăi Burdea, în vreme ce Naţl făcea mereu semn cu degetul că nu şi nu şi nu!
Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, şi-i era parcă nu mai e om pe lume cînd a aflat că dînsa n-a venit, nici n-are să vie, că s-a întors iar în mănăstire.
― Mai zici şi acum că nu te iubeşte?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoţi din mănăstire.
Naţl nu-i răspunse nimic; un singur gînd îl stăpînea; să fie singur şi să meargă, s-alerge, să cutreiere văi şi dealuri.
Şi o vedea mereu pe mumă-sa stînd singură în măcelărie, şi inima-i sîngera, încît îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile, şi să se cutremure tot ceea ce are viaţă şi simte durere.
Nu! El nu putea să plece, nu putea şi nu putea!
Sărmana lui mumă! atît mai ră mînea în lume, atîta reazăm, atîta mîngîiere, şi lumea i se lumina cînd se gîndea că poate să îndulcească viaţa ei.
"Celelalte vin, îşi zise el, şi trec în cele din urmă, încît numai din cînd în cînd îţi mai aduci ca prin vis aminte de ele."
Zilele veneau însă şi treceau una după alta, şi nici o ştire bună de la Bocioacă.
Şi cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniştită.
Om trăit în lume, Hubăr ştia prea bine cum trebuie să fi venit lucrurile că Bocioacă nu mai vine, şi ar fi voit mai bucuros să fie pălmuit în faţa lumii decît să pată ruşinea de care se temea. Şi totuşi el nu era supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceau numai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să se umilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.
― Ai vorbit tu cu Bocioacă, întrebă în cele din urmă Hubăroaia, ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgeşti, că ai vorbit?
Hubăr se uită lung la dînsa.
― Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puţin, cu amărăciune.
― Nu ştiu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.
― Adică ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de cîteva zile nu mai dă pe acasă: numai el ştie pe unde o fi umblînd şi cum şi-o fi petrecînd nopţile. Şi dacă vezi tu, nu sunt nici alţii orbi. Cum să scoată ei stăpîn pe un asemenea nemernic? Mare ruşine!
― Dacă îi eşti tată şi nu-i porţi de grijă! întîmpină dînsa necăjită. Le ştii toate, dar nu te-am văzut şi pe tine o dată să faci ca alţi părinţi, să-l iei de scurt şi să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el aşa! Tu ştii prea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă...
― Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu şi numai tu l-ai stricat, îndopîndu-l cu bani! Nu aşa m-am făcut eu om; uite aşa cum oi fi, cu toate păcăţele mele, stau pe amîndouă picioarele, fiindcă n-am aşteptat ca alţii să îmi aştearnă culcuşul: trebuie să-l laşi şi pe el să se lupte cu nevoile vieţii. Cum l-ai făcut, aşa să-l ai: eu nu mai vreau să ştiu de el, nici să-l văd în ochi!
Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său şi nu mai avea astîmpăr, nu îşi mai găsea tihna obişnuită şi clocotea parcă ceva în sufletul lui; şi chiar nevrînd trecea mai des decît de obicei pe la măcelărie.
Duminică, în sfîrşit, ştiind că lumea se îngrămădeşte, Naţl era la locul lui şi cîntărea carne pentru o slujnică cînd tatăl său intră tăcut şi se aşeză pe un scaun din fund, lîngă nevastă-sa.
― Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.
Era pe sfîrşite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea începuse să vie la biserică, şi Naţl luă măturişca şi începu să adune fărîmăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coşul de lepădături.
― Unde ai fost de n-am mai putut de cîteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.
Naţl dete fărîmăturile în coş, apoi luă cîrpa şi începu să şteargă cuţitele unul cîte unul şi să pună apoi pe fiecare la locul lui.
― M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.
Naţl lăsă pe butuc barda pe care o ştergea şi se întoarse cu o cîrpă-n mînă şi rîzînd spre tatăl său.
― D-ta ştii foarte bine că te aud, răspunse el, dar nu-ţi răspund fiindcă nu pot să-ţi spun unde am fost şi ce am făcut.
― E foarte rău!
― Nici eu nu zic că e bine! răspunse Naţl şi se întoarse iar, ca să şteargă barda şi s-o pună la locul ei.
E foarte greu să cerţi pe un om care-şi mărturiseşte vinovăţia; Hubăr însă ţinea să-şi certe feciorul, şi nepăsarea acestuia îl scotea din răbdare.
― Nemernicule! zise el cam tare, să nu mă iei în bătaie de joc, că de ţi-ar fi barba de un cot, tot îţi trag palme şi te dau afară. Aici eu sunt stăpîn!
Naţl aşeză barda ştearsă la locul ei şi se întoarse iar spre părinţii săi.
― Drepturile de părinte şi de stăpîn nu poate, zise el, nimeni să ţi le ia; dar te rog să nu te foloseşti de ele aici, fiindcă trec oameni şi ruşinea nu cade numai asupra mea!
― Ruşinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape şoptind.
― Tocmai fiindcă ţi-am făcut-o eu, nu mai adăuga şi d-ta la ea.
― Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să ştie lumea că ştiu ticăloşiile tale şi nu le trec.
― Tată, grăi Naţl aşezat. Ştiu ce te mîhneşte şi-ţi dau dreptate. Am să plec mîine dacă vrei, chiar astăzi, şi n-aş voi să ne despărţim certaţi.
― Eu vreau să ştii, răspunse tatăl său cu asprime, că n-ai ce să mai cauţi la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.
― Fă ce vrei, răspunse Naţl, întorcîndu-se iar la cuţitele lui. Nemţii beţivi, adăugă apoi peste puţin pe romîneşte, se ceartă ca nişte orbeţi. Da! urmă apoi iar pe nemţeşte, ei au dreptate dacă ne iau în bătaie de joc!
Asta a prins. Hubăr se ridică şi se uită mînios la feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.
Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleştată, rămînînd acum singură cu feciorul ei, începu să şteargă lacrimile ivite una cîte una în ochii ei, în vreme ce el îşi făcea de lucru cu închiderea măcelăriei.
El n-o vedea plîngînd, dar ştia că plînge ori are să plîngă şi-i era foarte greu să se întoarcă spre dînsa. După ce încuie dar uşa despre uliţă, el se aşeză, tot cu spatele spre dînsa, pe scaunul de lîngă butuc şi rămase cu mîinile pe genunchi, cu ochii-nchişi, şi cu capul plecat în jos. Nu mai simţea, nu mai gîndea nimic: era istovit şi toate îi păreau a pustiu.
Ea începu să plîngă pe-năbuşite.
― Mamă! zise el în cele din urmă, întorcîndu-se spre ea. Nu plînge, că o să ai de aici înainte de ce să plîngi. Pe mine nu mă mai vezi! Nu plînge, că se-ntîmplă o nenorocire îngrozitoare! Eu nu ştiu ce fac dacă mai dau ochii cu el!
Ea-şi şterse lacrimile, apoi se ridică şi se uită cu un fel de frică la el.
― Nu e lucru curat, zise ea, şi Dumnezeu ştie dacă nu e cineva care s-a vîrît la mijloc, ca să tulbure liniştea casei mele... ştie, urmă ea, cu asprime, şi nu iartă, fiindcă e mare păcatul!
Naţl se uită cîtva timp tremurînd la ea, apoi îşi luă pălăria şi se depărtă, cuprins de simţămîntui că de aici înainte el stă singur în lume.
