Mara de Ioan Slavici

Capitolul 18

XVIII
BLESTEMUL CASEI

Se deprinde omul cu toate, şi Mara se deprinsese şi ea a nu-şi vedea fata, care era numai aci peste Murăş. Şedea în toate zilele casa în care o ştia adăpostită şi afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de la altcineva, ce face şi cum îi merge. Aşa trebuia să fie şi altfel nu se putea. Se înfipsese în mintea Marei gîndul că fata ei are în cele din urmă să-l părăsească pe neamţ, şi cu cît mai singură o lăsa, cu atît mai curînd ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dînsa: toţi trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzîn-du-se singură, să-şi vie în fire.
Creştea inima Marei cînd afla că Persida e harnică, strîngătoare şi totdeauna la locul ei, şi mai vîrtos credea cînd i se spunea că neamţul mănîncă şi bea, pierde zilele şi petrece nopţile în joc de cărţi; aşa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dînsul.
Nu s-ar fi împăcat însă Mara atît de uşor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă şi pe Trică. Ah, ce fecior! Se făcuse deodată ca bradul de munte, şi înalt, şi pieptos, şi lat în umeri, şi era sprinten, şi harnic, şi îndemînatic, şi cuminte ca o fată mare. Nu trecea în faţa lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevasta lui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. Iar Bocioacă şi nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doi­sprezece ani: li se vedea gîndul cît de colo. Dară nici c-ar fi putut să facă o mai bună alegere.
De un lucru nu ţinea Mara seama: că feciorul ei era o matahală nespălată şi nepieptănată, de care fetele se speriau. Puţin îi păsa lui Bocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rînduială şi totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea nu­mai pe omul care era-n stare să sară şi-n foc, şi-n apă, să-şi dea chiar sufletul pentru ea. Ţii la un cîine pe care ţi-l ştii credincios: cum să nu fi ţinut la omul pe care-l ştia gata de a face orişice pentru dînsa?! Îi era parcă ar trebui să i se întîmple o mare nenorocire dacă el ar fi departe de dînsa, şi de aceea îl ţinea mereu pe lîngă sine, se uita-n ochii lui cînd voia să facă ceva şi era destul ca el să stea la îndoială pentru ca ea să-şi calce pe inimă. Mare lucru e să găseşti un om în care ai deplină încredere.
Tot mare lucru e însă şi să ştii că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa şi stătea mereu treaz ca nu cumva fie stăpanul, fie mai ales stăpînă-sa să se căiască de a-i fi dat toată încre­derea, şi nu o dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.
Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu înce­tul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea şi Bocioacă; nevasta lui însă îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decît om făcut, şi-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă cînd se spă la pe cap. Ba ea se simţea oarecum răsfăţată cînd ochii lui cruzi se opreau ca pierduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne moale şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei. De ce adică i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovaţi n-ar fi putut să se încînte de ele? Dacă-i place bogatului să-şi desfăşure comorile, e firească şi pornirea femeii de a-şi arăta nurii, mai ales cînd n-are de ce să se teamă.
N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de piatră şi nici ars în foc, nici tăiat cu ferăstrăul n-ar fi spus nimănui ce se petrece în sufletul lui.
Prea se simţea bine pentru ca să nu rămîie el singur de sine.
Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.
Mara şedea singură-n casă, pe-ntuneric. De ce să mai strice lumînarea, cînd n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gîndurile i se înşirau mai limpede aşa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om era şi avea inimă de părinte.
Aflase că neamţul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfîrşit, a părăsit-o! O aflase aceasta şi nu putea să se bucure.
Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în faţă, să -i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea să rămîie aşa!
Nu-i vorbă, lucrurile veniseră cam după cum şi le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atît de greu. Nu mai avea odihnă: din ce în ce tot mai tare se simţea împinsă a se duce să -şi vadă fiica.
Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva şi căuta pipăind uşa casei.
Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare şi deschise uşa.
Nu putea să vadă nimic.
― Cine e? ce vrei? întrebă ea.
― Să vii, răspunse Talia gîfîind, că e foarte rău. Am lăsat-o cu moaşa şi alerg după doctor!
― Cu moaşa! strigă Mara ca ieşită din fire şi se porni ca alungată de iele şi fără ca să mai închidă uşile în urma ei. Cu moaşa?! zise iar peste puţin. Dar eu nu ştiam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!
― Nu ştiam nici noi, grăi Talia alergînd după dînsa. O ştii cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.
― Aşa mă pedepsele Dumnezeu pentru că am fost cîinoasă, urmă Mara şi alergă mai departe, făcîndu-şi mereu cruce şi rugînd mereu pe Maica Preacurată să fie milostivă şi să n-o certe cu prea multă asprime.
După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia şi pe Trică cu dînsa. Trebuia, şi-i era atît de greu să se abată din drum, iar Talia îşi urma drumul ca să-l caute pe doctor.
Mara scrîşni puţin din dinţi şi ridică pumnul, apoi o luă cu paşi încă mai grăbiţi spre casa lui Bocioacă.
Trică, doi ucenici, Marta, Sultana şi o slujnică erau adunaţi în curte, la cazanul în care fierbea cu clocote lictarul de prune, cînd Mara intră cu o falcă în cer, cu alta în pămînt.
― Ce e? întrebă Trică speriat.
― Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamţul a stîlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moaşa e la dînsa, şi Talia s-a dus după doctor. Asta nu poate să rămîie aşa!
Trică rămase ca înfipt în pămînt.
Ştia şi el că Persida nu are trai bun cu soţul ei şi nu o dată îşi făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sîn-Miclăuş şi pe la Buteni ca să-i lege pe toată viaţa. încetul cu încetul însă se deprin­sese cu gîndul că aşa le era soarta şi că mai rău ar fi fost dacă ei n-ar fi cununaţi. Văzînd acum pe mumă-sa tulburată şi aflînd că soră-sa e rău, se tulbură şi el şi-şi desumecă mînecile de la cămaşă, ceea ce era obişnuit să facă totdeauna cînd pleca undeva.
Marta se uită lung la el.
Aşa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl ştia om de fire năvalnică, şi în starea în care se afla ar fi putut să se avînte în vreo primejdie.
― Dacă e moaşa la dînsa şi mai vine şi doctorul, zise ea, eu nu ştiu ce ajutor ar mai putea să -i dea Trică.
― Să-i arate că e frate, grăi Mara.
― Asta o ştie dînsa, întîmpină Marta.
Iară Trică tăcea şi sta nemişcat.
― Carevasăzică, nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruinţă.
― Ce să fac eu acolo? răspunse el.
Mara se uită lung şi aspru la dînsul, apoi la Marta: le înţelegea toate şi era cuprinsă de simţă mîntui că nu mai are nici băiat.
― Ei bine! Sunt eu şi singură destul om! grăi dînsa, apoi le întoarse spatele şi se duse ca vîrtejul peste cîmpul întins.
Persida ştia că mama ei ar veni la dînsa dacă ar şti, dar n-o aştepta. Se gîndise în mai multe rînduri să trimită pe Talia la dînsa, îndată însă ce se simţea mai bine, ea îşi schimba gîndul. "Nu e nimic, îşi zicea; are să treacă şi asta; de ce s-o mai tulbur degeaba? Eu singură mi-am făcut-o, eu singură s-o şi port!" Cînd însă îi era din nou greu, cînd o cuprindea simţă mîntui că nu mai poate să trăiască, îi scăpau vorbele: "Ah, săracă mama mea!" Aşa i-a venit moaşei gîndul să trimită pe Talia şi la Mara.
Era bun gîndul acesta, nu însă acum, cînd Persida avea trebuinţă de cea mai deplină linişte, iar în linişte şi cu bună cumpănire nu pu­teau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atîta timp de cînd Mara nu şi-a văzut fata şi erau atît de triste împrejurările în care o revedea. A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-şi dea pe faţă slăbiciunea, şi Mara, mergînd spre cîrciuma de la Sărărie, era atît de supărată pe Trică, încît îşi uitase supărărea de mai înainte. Depărtîndu-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mai nainte pentru dînsul se revărsă deodată asupra Persidei. Ar fi stat ori nu mai nainte vreodată pe gînduri, acum era pătrunsă cu desă vîrşire de simţă mîntui că Persida nu e vinovată de nimic.
"Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă cîinoasă!" îşi zicea ea bătîndu-se cu pumnii în cap.
Atît era de căită şi muiată, încît, ajunsă la cîrciumă, unde aler­gase cu atîta grăbire, se opri în loc şi nu îndrăznea să intre la fata ei.
Ea trimise pe o fetişcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moaşă, iar după ce moaşa ieşi, o întrebă dacă Persida ştie ori nu că ea vine.
― S-o iei de departe şi să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau şi afară.
Şi era gata Mara să stea toată noaptea la uşă. Vorba e numai că n-avea nevoie.
― Uite, îi zise moaşa Persidei, care ză cea într-un fel de amorţeală, ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină şi ea.
Persida îşi deschise ochii şi-i ridică spre ea.
― De ce s-o mai mîhnim?... răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decît după ce vor fi trecut toate.
― Ea ştie, răspunse moaşa, a aflat de la nu ştiu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.
― Nu-i adevărat! grăi Persida, ridicîndu-se puţin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea ştie că nu sunt eu vrednică să vie dînsa la mine.
― Uite, e aici, zise moaşa; să intre?
― Săraca mama mea! mama mea cea bună! grăi Persida şi-şi as­cunse capul în perine.
Aşa a găsit-o Mara cînd a intrat.
― Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet şi se plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinele la căpătîi şi să-i mîngîie fruntea, atingînd-o cu vîrfurile degetelor. Nu e nimic, adăugă ea; fii liniştită, draga mamii.
Persida, fără ca să ridice ochii la dînsa, îi apucă mîna, o duse la buze, o sărută în mai multe rînduri, şi astfel steteră cîtva timp tăcînd amîndouă.
― Dumnezeu e bun, şopti în cele din urmă Persida, şi a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întîmplat aşa. Te rog, mamă, urmă apoi peste puţin, să cauţi pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume şi mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fi să nu mă mai scol, tot ceea ce rămîne de mine.
― Ei, ră spunse Mara, nu moare omul atît de uşor; abia de aici înainte ai să trăieşti şi tu. Mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a scăpat de omul acela, care ţi-a făcut atîta rău.
Persida se întoarse puţin în culcuşul ei şi ridică ochii spre dînsa.
― Nu-l osîndi, mamă, grăi dînsa, că e nenorocit şi el, mai ne­norocit decît mine.
Mara se dete puţin înapoi. Îi venea să plece.
― Carevasăzică, şi acum tot vorba cea de odinioară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!
Persida se întoarse mai mult spre muma ei şi se ridică puţin.
― Eu, mamă, şi sîngele tău, grăi dînsa. Niciodată el n-ar fi ridi­cat mîna asupra mea dacă nu l-aş fi lovit eu mai nainte. Nu poate un bărbat să treacă peste una ca asta, şi mi-ar fi mie ruşine dacă el...
Uşa se deschise încet, şi, sfiicios, Naţl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrîn mărunţel, cu favorite cărunte, să intre în casă.
Persida se lăsă iar în culcuşul ei, iară Mara se ridică şi rămase-n faţa patului, stînd dreaptă, ţeapănă şi cu ochii ţintă la ginerele ei, care, zărind-o, se dete, cu capul plecat şi cu faţa galbenă, un pas înapoi.
Aşa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moaşa, ca să se dumerească asupra stării în care se afla Persida. Cînd doc­torul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara se dete la o parte, cam spre uşă, iară Naţl înaintă umilit spre dînsa, îi luă mîna şi i-o sărută de două ori, una după alta.
Lucrul acesta se petrecuse atît de iute, şi-n faţa lui Naţl, în mişcările lui, în toată înfăţişarea lui era atîta căinţă şi atîta umilire, încît Mara se simţea cu desăvîrşire muiată şi abia după cîtva timp se dezmetici şi se dete un pas înapoi.
― De!... grăi doctorul, eu puţin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai aşteptăm, ca natura să-şi facă lucrarea. Dacă s-ar întîmpla ca să se piardă prea mult sînge şi să leşine, să mă chemi, urmă el întorcîndu-se spre moaşă. Pe cît pot să judec, îi zise apoi lui Naţl, copilul e pierdut, dar mai departe toate au să se sfîrşească bine, numai linişte să-i lăsaţi, înainte de toate linişte! Am să mai trec pe aici înainte de miezul nopţii.
Grăind acestea, el se depărtă, iar Naţl îl însoţipînă afară.
Mara nu mai ştia ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu putea să le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patul Persidei, iar în faţa Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să le primească toate, să le sufere toate, ca să n-o tulbure pe dînsa.
"Ah! Doamne! îşi zicea ea cătrănită. Ţine şi acum la el, ţine mai mult decît la orişicine! Ăsta e blestemul casei mele: ţin amîndoi copiii mai mult la străini decît la mine şi la ai lor. Prea li-e slabă inima!"
Cînd îl văzu pe Naţl întorcîndu-se, ea nu-şi mai putu stăpîni firea: înaintă spre el şi-i zise încet şi aspru:
― N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie linişte!
Naţl se opri.
― Eu rămîn aici afară, la uşă, răspunse el, dar nu pot să plec.
― Nu e linişte-n casa aceasta cîtă vreme te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicînd amîndouă mîinile. Te-ai dus odată: dus să fii!
Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcuşul ei, iar moaşa alergă la Mara s-o liniştească.
― Nu pot să mă duc, grăi Naţl aşezat şi hotărît. Cînd m-am dus, o ştiam sănătoasă şi vrednică, şi m-am dus ca s-o scap de un nemer­nic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-şi părăsească soţia.
― Îi mulţumesc lui Dumnezeu c-o scap şi aşa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea, ţie soţie?! Călău i-ai fost! Iată ce-ai făcut din ea!
― Rabdă, Naţl dragă, strigă Persida, rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă şi e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat şi-i sunt soţie, după lege, în faţa lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pe altul, eu pe el, el pe mine.
Mara-şi puse mîinile în cap: îi venea să-şi smulgă perii din cap, să-şi rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.
― N-ai tu la nici o nevoie trebuinţă de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba...
Deodată ea se opri şi rămase cu ochii sticloşi, ca ieşită din fire.
― Vai de mine! vai de mine! Uşile casei au rămas deschise şi tainiţa din perete nu-i acoperită! strigă ea şi ieşi ca dusă de frica morţii.
Şi cum, Doamne, să nu fugă, cînd atît îi mai rămăsese şi ei?!