X
CINE CE POATE
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşure prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe cîmpia de dimprejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, cu lemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nşiră butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de vite mînate de jelepari umblaţi prin lume.
Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cîntînd aici romîni, colo unguri, mai departe şvabi ori sîrbi, iar printre aceştia slovaci, ba pînă chiar şi bulgari.
Dar tot romînul, să racul, e şi aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă şi ajunge la preţ cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca romînul nu ţine.
Şi nu e numai că tot romînul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori tăiate de carmajin ori cusute-n fire de ibrişin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîştig cojocarului: atît se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mîna largă şi pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulţumire decît să treacă printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorbă, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăieri nu se găsesc, fiindcă mai rar găseşti aiurea oameni care pot să le plătească.
Trică-şi împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-şi înceapă cei doi ani de călătorie.
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieşi în lume, să-şi arate destoinicia, pentru ca stă panii să ştie ce poate şi cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă pînă la pămînt, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar şi era frumoasă, încît Claici n-o lăsa mai jos de două sute de florini şi li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.
Iar Trică stătea ruşinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemînă cînd vin stăpanii care caută calfe. Era tot lung şi deşirat, tot motolog şi gură-cască, dar mai nespălat şi mai nepieptănat decît odinioară. Se împlinise aproape un an de cînd plecase soră-sa de la Arad, şi de atunci pierduse obiceiul de a se pieptăna cînd merge la masă.
Deoarece breasla cojocarilor din Arad ţinuse morţiş ca cojocarii din alte părţi să nu-şi poată scoate marfa la vînzare decît în ziua a treia, Bocioacă-şi avea şi el, ziua-ntîi şi ziua a doua, lăzile-nchise şi se plimba printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în tîrg.
― Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitîndu-se cu de-amănuntul la cusături.
― Eu! răspunse Trică, făcînd un pas înainte.
Bocioacă, tot înalt şi subţire şi el, se uită de jos pînă sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mîini mari să fi cusut florile cele atît de curat scoase.
― Ei bine, bă iete! zise el. Cînd ai ieşit calfă?
― De Sf. Gheorghe.
― Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.
― Ştiu, că şi eu sunt de pe acolo.
― De unde?
― De la Radna.
Bocioacă se uită din nou în faţa lui.
― Doară nu eşti fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni şi tu cu mă-ta.
― Asta e! răspunse Trică rîzînd.
― Ce-a avut mă-ta cu neamţul? întrebă starostele, schimbînd vorba.
― Care neamţ?
― Hubăr. Care altul?
― Eu nu ştiu nimic, răspunse Trică, cu atît mai mirat cu cît mumă-sa era şi ea aici în tîrg şi nu-i spusese nimic.
― Bine, grăi Bocioacă, a luat podul de la dînsa şi pare-mi-se c-a înşelat-o şi cu pădurea de la Cladova.
― Eu, zise Trică rîzînd, nu cred că poate cineva să-nşele pe mama.
Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deştept în ochii lui.
― Ei! vii? întrebă el din nou.
― Vin.
― Ce ceri?
― Nu mai cer nimic, ră spunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.
Bocioacă era încîntat.
― Cînd vii?
― Chiar acum, după tîrg!
― Vorbă încheiată ! grăi Bocioacă şi-i strînse mîna, apoi se duse mai departe.
Iar Trică nu mai avea astîmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a întîmplat cu Hubăr şi să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă, acelaşi Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.
― Auzi vorbă ! striga Mara, punîndu-şi mîinile în şolduri.
Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea şi mare trebuinţă să-i fie feciorul prin apropiere.
De cînd aflase că Codreanu s-a-nsurat şi s-a popit, ea îşi pusese de gînd să n-o mai lase pe Persida la călugăriţe. Nu era însă chip s-o scoţi din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potrivea mereu lucrurile aşa ca să mai rămîie, şi nu mai ştiai ce să-i faci ca s-o scoţi.
Duminicile şi zilele de sărbători Mara o lua şi-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la tîrguri, şi atunci Persida lua pe vreuna din fetele de romîn ce se aflau la călugăriţe şi tot se ducea. Le părea foarte rău călugăriţelor, căci era, dacă-i vorba, chiar mai frumoasă biserică acolea în mănăstire, dar Persida ţinea să meargă la biserica ei şi nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcut încetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de romîn cu dînsa, încît era o frumuseţe să le vezi, şi lipovenii ţineau mult la fata Marei.
― Minunat lucru! grăi dar muma. O să te duci duminicile şi zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea place călugăriţelor că duce fete cu dînsa. Apoi să facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.
― Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?
― Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg şi să muncesc, apoi să împart cîştigul cu dînşii? Nu cîştig nimic şi n-am nimic de împărţit!
― Bine, dar aud că ţi-a luat Hubăr podul.
― Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru cîţiva creiţari, cînd am atîta treabă în altă parte.
Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gîndul că mumă-sa nu mai e podăriţă, cînd toată lumea îi zicea "Podăriţa". Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arîndă, fiindcă grozav îi plăcea să vadă creiţarii adunaţi grămadă şi nu se putea împăca cu gîndul că o să dea şi el creiţari cînd va trece de aici înainte podul.
― Şi, uite, zise el, mie îmi venise gîndul să stau acasă cu voi, să mă duc dimineţile şi să mă întorc serile.
― Să stai, dragul mamii! grăi Mara înduioşată, ca să fim odată oameni adunaţi şi noi.
― Dar o să dau prea mulţi creiţari.
― De asta să nu-ţi pese, zise ea încet, căci tot ai noştri sunt creiţarii. Gheorghe a luat podul în tovărăşie cu mine.
Pe drum apoi, de la Arad pînă la Radna, le-a mai înţeles Trică şi celelalte.
Se plîngea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea şi ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preţ bun după ce descarcă stînjenii.
― Numai eu ştiu, dragul mamii, zicea dînsa suspinînd, cît mă frămînt ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulţi şi toţi mă fură, toţi umblă să mă înşele. Ba mai vine şi popa Isai de la Şoimoş şi zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgîrcită şi că numai eu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguţa mamii! Las' c-o să găsească ea altul şi mai şi decît dînsul. Voia să scoată sufletul din mine şi să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii: de unde să dau mai mult decît ceea ce pot? Tu ştii că puţin a mai rămas de la fie iertat tatăl vostru: las' că nu m-am atins de al vostru, dar am mai şi adăugat puţin cîte puţin, cum biet am putut, ca să aveţi şi voi cîte ceva. Aveţi! Ai şi tu, are şi Persida; popa cerea însă marea cu sarea!
Spunea Mara, spunea mereu şi nu mai sfîrşea, iar Trică nu putea decît să le creadă toate. Cînd vorba era însă de Codreanu, trebuia să zică şi el o vorbă, căci îl cunoştea mai bine şi ţinea mult la el.
― Să crezi, mamă, gîndi dînsul, că Codreanu nu cerea nimic.
― Ferit-a Sfîntul! răspunse Mara. El nu, dar s-a vîrît la mijloc popa Isai şi le-a stricat toate. E însă mai bine aşa! N-a fost să fie! Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; pe unul ca dînsul l-ar bate Persida în fiecare zi de două ori.
Cam aşa gîndea şi Trică.
Nu-i vorbă, acum, după un an, se făcuse mai înaltă şi părea mai subţire soră-sa; ţi-ar fi venit să-i zici c-o clatină vîntul; călca însă ţeapăn şi mărunt ca maica econoamă, încît parcă se scutura pămîntul sub picioarele ei, şi era în căutătura ei şi împrejurul buzelor ei ceva îndărătnic, aspru şi nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige: "Trebuie!"
Era cu toate aceste foarte voioasă şi ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică şi are să rămîie aici.
― Dar, zise el, mergem la noi la biserică. Ea stete puţin pe gînduri.
― Nu, grăi apoi, rămînem tot la Lipova şi ne ducem după biserică acasă.
În zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel înalt şi lat în umeri, care îşi pusese hainele negre şi trecuse pe la bărbier mai nainte de a fi venit la dînsa. Ea-i potrivi legătoarea la gît şi-i scutură pe ici, pe colo haina atingînd-o uşurel cu vîrful degetelor; voia să meargă cu el la biserica de aci, unde toţi o cunoşteau.
Iară el voia numai ceea ce vrea dînsa.
O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin faţa măcelăriei.
Ce deosebire însă!
Atunci ea ştia că Naţl are s-o vadă trecînd, şi totuşi era cuprinsă de un fel de leşin; acum nici prin gînd nu-i trecea că are să dea ochii cu el, şi totuşi n-a tresărit cînd l-a zărit la uşa măcelăriei, ci s-a uitat lung şi fără de sfială la el.
Ce schimbare într-un timp atît de scurt! Nu-i vorbă, şorţul îi era şi acum curat şi cărărea i se vedea, ca odinioară, prin părul neted pieptănat, dar era măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult roşie decît rumenă, cu braţele puternice strînse de mîneca suflecată şi cu pieptul ieşit înainte.
Şi se uita şi el tot lung şi fără de sfială la dînsa şi la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă şi ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedea nici ea.
Un lucru nu-i era nici Persidei cu putinţă: să treacă uliţa, ca să apuce pe la colţ. Ea clătină zîmbind voioasă din cap, dar îşi urmă drumul înainte, rămînînd în partea despre mănăstire a uliţei, încît Naţl se uită dezamă git în urma ei şi răspunse la salutare abia după ce ea trecuse.
Lucrurile veniseră fără de veste şi s-au petrecut atît de iute, încît el stătea buimăcit şi nu-şi dădea seama decît că mai nainte ea avuse pe frunte şi mai ales pe tîmple fire de păr creţ şi răzleţ, iar acuma părul îi şedea neted pe frunte.
― Cînd s-a întors Naţl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.
― Tu trebuie să ştii mai bine decît mine, răspunse Trică îndîrjit.
― De ce să ştiu?
― Eşti mai de mult aici.
― Duminica trecută nu era acasă, grăi dînsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?
― Nu ştiu, ră spunse Trică mai îndîrjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai vă zut. Dar ce ai tu cu el?
Persida se uită rîzînd la fratele ei.
Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlineşte şasesprezece ani: ce putea el să înţeleagă?
― Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu ştii că nu am nimic cu el şi nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieşit prostiile din cap.
― De unde ştii că i-au ieşit?!
― Văd eu, ră spunse ea.
Aşa şi credea fata Marei, deşi nu era tocmai aşa.
El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dînsa, dar munte cu munte nu se întîlneşte, însă om cu om da ― mai ales acum toamna, în timpul culesului de vii.
De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, pînă la Maderat, la poalele dealurilor, sat se înşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere.
Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octombrie, aceasta nu poate s-o ştie decît cel ce a văzut cu ochii lui.
Serile, venind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea ― focurile ce ard la crame, prin paghini şi pe fîneţele acum cosite şi lăsate de păşune. Din cînd în cînd răsună prelung cîte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo cîte o rachetă, încît simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri şi prin văi.
Săptămîni de zile de-a rîndul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă cîteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă.
O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile cînd ele sunt atît de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se răsfrîng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.
Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea cîte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin cîte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cîntă, joacă, petrec în zburdalnică învălmăşeală.
S-alergi cale de două zile pe nemîncate, ca să iei parte, iar Naţl nu era decît aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă cînd aveau şi ei vie la Păuliş şi venise anume de cules acasă?
Luni dimineaţa el ştia că Persida nu s-a întros la călugăriţe şi nu se mai îndoia c-a rămas şi ea de cules acasă.
Celelalte veneau de la sine.
Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten aşa la un noroc, treci din cramă în cramă, şi numai bunul Dumnezeu ştie unde şi cu cine te pomeneşti în zori de zi, căci oriunde soseai, oamenii sunt bucuroşi de oaspeţi şi cu plin te primesc, oriunde ajungi, găseşti ori îţi faci prieteni.
Luni după-amiazăzi el ştia că Mara e şi ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat puşca pe umăr şi a urcat voios şi căpreşte spre culmea de unde putea să vadă cînd şi încotro pleacă fata Marei.
O vedea, şi ce n-ar fi dat ca şi ea să-l zărească pe el sus în culme!
El descărcă deodată amîndouă ţevile puştii; însă era sus în deal şi descărcătura pierdută în vînt suna ca în sec.
Persida şi Mara, care se aflau în faţa cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se întoarseră spre culme.
Era departe pîn-acolo, încît abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu şi, în semn că-l cunoaşte, ridică mîna în sus.
― Cine-i acolo? întrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaşte.
Persida se uită rîzînd la ea. Ştia că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.
― Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Naţl!
Mara rămase cîtva timp buiguită. Naţl? Iar Naţl? Parcă-i venea şi tot nu-i venea să se supere. În zadar! era femeie şi mamă, şi mare lucru ar fi ca o mamă să se supere cînd vede că fata ei ia minţile flăcăilor.
― Curat nebun! zise ea uitîndu-se cu ochii scrutători la fiica ei.
― I-a mai trecut, mamă, grăi Persida, care-i înţelese gîndul, şi o să-i treacă de tot cînd va vedea ce e şi cum.
Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredinţau că fata ei e cea mai cuminte din toate fetele.
― Te pomeneşti că nebunul acela, zise ea, o să ne stea pînă la miezul nopţii în vîrful dealului.
De asta se temea şi Persida.
Se înşelau însă amîndouă.
Naţl descărcase, ce-i drept, puşca pentru ca Persida să se uite spre dînsul. Cînd a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uită şi Mara, el ştia că ele vorbesc despre dînsul, simţea că de bine nu pot să-l grăiască şi-i era ruşine.
"Ce fleac de om! îşi zise el necăjit pe sine, îşi aruncă puşca iar pe umăr şi porni mai departe. Îndrăcită femeie!" adăugă apoi într-un tîrziu.
Iară Persida se uită lung după dînsul şi se bucura în gîndul ei.
Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rîndul, deşi fetele ca dînsa multă lume văd în timpul culesului de vii.
Joi pe înserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scriitor la notarul din Miniş cu notarul de la Şoimoş şi cu domnişoarele Emilia şi Nina, nepoatele părinichii Isai, ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniş.
Trecînd aşa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încît au petrecut peste două ceasuri pe drum şi s-au sporit la patrusprezece inşi pe cînd au sosit.
Să vezi apoi părere de bine şi chiote de veselie şi lăudat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-şi facă culesul.
Şi ce mare era mirarea Persidei cînd s-a pomenit că iese din învălmăşeala aceasta la iveală Naţl şi vine la dînsa cu mîna întinsă şi rîzînd ştrengăreşte.
― Dar d-ta cum ai ajuns aici?
― Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prielen ca să le aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?
― Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că le văd şi mai de aproape.
― De!... o să vedem!... grăi el cu îndoială şi rupse vorba fiindcă se puseră alţii la mijloc.
Lucru neînţeles de mintea omenească!
Persida era fată cuminte şi pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duşi mereu după dînsul şi rîdeau cînd se întîlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreţ, şi inima i se strînse cînd el veni s-o poftească la joc. El juca atît de frumos, iară ea nu ştia să joace valsul.
Nu era făcută bătătura din faţa cramei pentru vals şi nu erau nici jucătorii deprinşi a juca nemţeşte, dar la cules de vii joacă lumea şi pe iarbă verde, şi cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.
― Tare eşti uşoară! grăi Naţl peste cîtva timp.
Persida învăţase, cînd cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.
― D-ta vezi că nu ştiu să joc, răspunse ea.
― Deloc nu ştii, zise el, dar eşti uşoară şi merge bine.
― Mă duci d-ta, întîmpină ea.
― Vorbă să fie! şopti el încet. Te-aş duce eu dacă te-ai lăsa... Am ce să prind în braţe. Să te iau pe sus şi să te duc, încît să ni se piardă urma!
Persida ar fi voit să se desfacă din braţele lui şi să-i dea brînci, ca să-l arunce cît colo. Era de necrezut îndrăzneala lui.
El însă o ţinea ca-n cleşte de fier şi o ducea din ce în ce mai zburiş încît era o frumuseţe să-i vezi şi, încetul cu încetul, privirile tuturor se îndreptară asupra lor.
― Mă oboseşti de-mi scoţi sufletul, şopti ea supărată acum şi de privirile îndreptate asupra ei.
― Nu-i adevărat, răspunse el, d-ta nu oboseşti nici pînă mîine dimineaţă, dar ţi-e greu că lumea te vede jucînd cu mine.
Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulţumi frumos şi îşi căută altă pereche.
Persida, roşie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrînată, dar în clipa cînd el se depărtă, alţi trei săriră s-o poftească la joc.
Aşa e la joc: cine a intrat o dată e bine prins, şi cu cît mai mult joacă, cu atît mai vîrtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă de un fel de beţie şi, deşi ar fi voit mai înainte să plece, peste puţin o neliniştea gîndul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o ia ca s-o ducă iar înapoi.
Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.
Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie şi tînără încă şi nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat şi foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrîn decît dînsa şi prea de tot sfătos, stătea dînsa în toate zilele; mai rar însă cu scriitorul, care era mai tînăr şi mai spornic la vorbă, ştia să-i toarne glumele pe plac şi să-i şoptească din cînd în cînd cîte ceva la ureche. Era, nu-i vorbă, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se şi hîrjonească cu oamenii tineri. Păcat ar fi să nu intre şi ea în joc, deşi nu prea ştia nici ea cum merge valsul.
"Păcat!" zicea în gîndul ei Persida, care era, la urma urmelor, fată tînără şi plină de viaţă. Nu-i vorbă, jocul nu mergea ca mai nainte, dar capul îi era ameţit şi ochii ei se furişau din cînd în cînd spre Naţl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dînsa, nu se uita şi nu se uita...
Lucru firesc! El avea, în cele din urmă, dreptate; ea se purtase ca o copilă răsfăţată, rău-crescută.
După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apropie ca din întîmplare de dînsul şi să facă ca şi cînd nimic n-ar fi fost; pe cînd însă ea nu putea să scape de dl Brădeanu, un tînăr avocat, el avea de lucru în altă parte.
Dl Bogyo, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele Ioan că are să ridice el singur butoiaşul cu must de boabe alese, care se afla sub streaşină, şi să-l aşeze în car. L-a şi aşezat, spre marea mirare a tuturora.
― Puţină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiaşul din car şi îl ridică pe umărul său, spre mai marea uimire a celor de faţă, care se adunaseră împrejurul lor.
Naţl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De! uşor nu era butoiaşul acela.
El se plecă, puse mîna, ca să-ncerce, ridică butoiaşul o dată pînă spre genunchi, încă o dată pînă spre mijloc, apoi îşi încordă puterile şi-l puse şi el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.
Obrajii îi erau, ce-i drept, înroşiţi de sînge, ochii îi ieşeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pămînt şi partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiaşul şi-l ţinea pe umăr.
Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dînsul, apoi se opri cu inima încleştată.
― Ce glumă proastă! zise ea aşa pentru dînsa, dar nu destul de-ncet ca să n-audă şi cei de prin apropierea ei, care se uitară fără de voie la dînsa.
El luă butoiaşul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pămînt, apoi îl duse la picioarele ei.
― Pune, te rog, mîna, îi zise, şi vei vedea că nu e atît de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămăşag că-l ridici şi d-ta de o palmă de la pămînt.
Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, şi privirile celorlalţi o ardeau oarecum.
― Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înţepată.
El se uită rîzînd la ceilalţi.
― Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!
Persidei îi venea să plîngă. El era grozav de îndrăzneţ, dar avea dreptate, şi ea era umilită.
― Te-nşeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiaşul cu amîndouă mîinile şi-şi încordă toate puterile, ca să-l ridice.
Mult ar fi dat acum să-l poată lua şi dînsa pe umăr.
Nu l-a putut, dar l-a ridicat pînă în preajma genunchilor, ba l-a mai şi dus trei paşi.
― Bravo! strigară ceilalţi.
― Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.
― Pentru d-ta, întîmpină Naţl, nu însă pentru noi, ceilalţi, care punem umărul şi la poveri mai grele.
Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, şi totuşi ceilalţi, şi mai ales celelalte, simţeau că e ceva între feciorul lui Hubăr şi fata Marei, care era foarte strîmtorată.
Lăutarii începură să cînte "Mărunţeaua", jocul pentru care podgorenii au o deosebită slăbiciune, şi dl Brădeanu sări iute, ca să nu vie prea tîrziu, şi o luă pe Persida la joc.
Naţl, crescut între romîni, vorbea romîneşte tot atît de bine ca nemţeşte, dar la "Mărunţeaua"nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe unde umblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca "Mărunţeaua".
El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă "Mărunţeaua" aceasta nici nu e joc, ci un fel de ţopăială; din ce în ce însă jucătorii se înfierbîntară şi era o frumuseţe să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pe cînd el, om scurt şi cam gros, juca uşor, dar piţigăiat, dînsa, înaltă şi mlădioasă, sălta ca o codobatură, ţinandu-se drept şi cu capul dat puţin înapoi.
Era minunat şi jocul acesta, şi el începu să mişte din ce în ce mai neastîmpărat din picioare.
Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc şi-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dînsa.
― Apoi, zise el plecîndu-se puţin cînd ei trecură prin faţa lui, să mă-nveţi şi d-ta pe mine.
I-au scăpat vorbele aceste fără de veste şi-i venea să-şi tragă palme după ce le-a grăit, deoarece Persida, roşită iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atît de aspru la dînsul, încît el începu să tremure din picioare.
Şi totuşi Persida, întorcîndu-şi capul spre Brădeanu, iar zîmbea. Auzise şi Brădeanu acele vorbe îndrăzneţe, şi el nu trebuia să afle adevăratul lor înţeles.
― M-a învăţat, grăi dînsa, valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu "Mărunţeaua" noastră.
― Atunci, răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Naţl, m-am prea grăbit eu.
― Aş! zise ea. Mai avem timp şi astă zi, şi altă dată.
Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deşi zîmbea, era foarte supărată şi tare hotărîtă de a se feri de aci înainte ca de foc să nu mai ajungă la acelaşi loc cu Naţl. Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dînsul, nu mai cuteza să i se pună împotrivă, şi Brădeanu simţea că dînsa e strîmtorată. Peste puţin dar, ajungînd la locul de unde o luase, el îi mulţumi şi se depărtă.
Ea se duse drept la Naţl.
― Bine, domnişoară, grăi acesta ruşinat, dar eu am glumit.
― Iau gluma în serios, răspunse ea luîndu-l de mînă ca pe un copil şi intrînd cu el în rîndul jucă lorilor.
― Sunt un măgar! şopti el peste puţin pe nemţeşte, un mare măgar, un măgar de frunte!
Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duioşie la el.
― Nu, zise ea tot pe nemţeşte, eşti numai un copil răsfăţat şi nechibzuit.
― Tot d-ta eşti de vină, urmă el peste puţin. Dracul s-ar face şi el blînd cu oaia dacă te-ai uita la el cum te uitaşi acum la mine: de ce nu te uiţi totdeauna aşa? Mă faci să turbez cînd te uiţi aspru la mine.
Persida iar se simţea stăpînă pe sine şi pe el: ea-i strînse mîna şi se uită stăruitor în ochii lui, rugîndu-l să tacă.
― Măgar de frunte! zise el iar şi începu să se frămînte-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.
După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să plece-napoi, fiindcă era tîrziu.
Naţl se legă şi el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei şi ştia că dînsa are să-i spună ceva.
Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iar Marta rămase cu scriitorul şi cu Naţl în urmă. Marta ştia însă că Naţl nu de dragul ei a plecat cu ele şi o chemă peste puţin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mers apoi cîtva timp aşa patru împreună. Printre vii însă drumul e pe ici, pe colo îngust, încît patru inşi nu pot să meargă pe el alături.
― Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblaţi voi. Băgaţi numai de seamă ca nu cumva să vă sărutaţi pe la cotituri, căci eu tot vă văd!
Persidei îi venea să leşine, dar nu putea să răspundă nimic! Aşa era! voia în adevăr să fie singură cu el. Îi era parcă se avîntă în o prăpastie adîncă şi întunecoasă, dar îşi iuţea pasul, ca Marta să rămîie din ce în ce mai departe în urmă.
Iar Naţl mergea ameţit alăturea cu dînsa şi nu ştia ce să-i zică şi ce să-i facă.
La o cotitură el apucă mîna ei.
Ea-şi lăsă mîna în a lui şi se duseră cîtva timp aşa ţinandu-se de mînă ca doi copii.
― Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.
― Ce vor toţi oamenii cînd le place o femeie! răspunse el dezgheţat.
― Crezi d-ta că poţi să mă iei de nevastă? urmă ea uitîndu-se aspru în ochii lui.
El dete din umeri.
― Puţin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi şi fără ca să ne luăm, ba ne iubim şi fără ca să voim.
― Şi ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?
― Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea şi de mama, şi de tata, şi chiar de Dumnezeu.
― Eu nu mă lepăd, zise Persida hotărîtă, şi n-am să mă arunc cu ochii închişi în braţele nenorocirii!
― Pentru că nu mă iubeai cum te iubesc eu!
Persida se uită iar aspru-n ochii lui.
Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubeţe şi n-avea, în gîndul ei, de ce să -l iubească.
― Cine ţi-a spus, grăi dînsa, că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumîndu-te pentru nimic. Cum aş putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma-mi spuseşi că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar şi de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi!... D-ta nu eşti om; mi-e milă de d-ta!
El îi 1ăsă mîna.
― Te-nşeli, zise cu îndărătnicie; pot şi eu să mă stăpînesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc cînd ştiu că o singură viaţă am şi n-am în viaţa aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.
Apucară iar pe la o cotitură, încît nu putea să-i vadă nimeni.
― Nu mă stăpînesc au acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, şi eu tot nu fac nimic. Îmi vine să te ridic în braţe şi să fug cu d-ta. Puţin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine ştie dacă voi mai ajunge vreodată în viaţa mea să te apuc aşa ca acum! Tot nu fac nimic!
Persida se opri în loc şi rămase ca-nfiptă în pămînt. Intrase, parcă, în cuşca unui leu, dar nu se temea şi o cuprinsese un fel de pornire nebunească.
Ea-l apucă de mînă şi-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scriitorul înainte, ea se opri cu mîinile în şolduri înaintea lui.
― Iată-mă, îi zise liniştită; vezi că nu mă tem de d-ta: vezi că nu-mi pasă de nimeni: poţi să mă iei, să mă duci şi să faci ce vrei cu mine. Haid'! ia-mă în braţe!
El stătea buiguit în faţa ei.
― Nu-i adevărat că d-ta te stăpîneşti, urmă ea liniştită; ştii că eu nu vreau şi nu cutezi să te apropii de mine. Ştii că mi-ai fi urgisit, că m-ai nenoroci, că te-aş blestema viaţa mea toată, că te-ar bate Dumnezeu dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gîndesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă vei înţelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul şi mă vei lăsa în pace.
― Ce să fac eu, domnişoară?! grăi el muiat şi umilit.
― Să te porţi aşa ca să ne putem întîlni între oameni, ră spunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mi strici norocul, şi am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amărăsc.
El tăcu; iară ea-l apucă de braţ şi porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.
― Domnişoară, domnişoară! zise el într-un tîrziu, suspinînd din greu, aş putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată aşa cum zici d-ta.
― Ia noapte bună şi părăseşte-ne! îi răspunse ea cînd se apropiară de fete şi de Brădeanu.
Şi totuşi îi era foarte greu, şi cînd el s-a depărtat, se simţea foarte nenorocită şi stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decît dînsa.
"O viaţă, zicea dînsa în gîndul ei, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde cînd îţi dai seama că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!"
