XVI
GREUL VIEŢII
Mara nu mai avea astîmpăr.
În luna mai oamenii n-au de lucru nici în cîmp, nici la vii, şi ziua de lucru e mai ieftină decît alte dăţi: acum era timpul să mai coboare din pădure o parte din stînjenii tăiaţi peste iarnă, să-i încarce pe plutele sosite după sărbătorile Pagilor şi să-i ducă în magazia de la Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca să-i scoată cu carele lor la pădurea înmugurită, şi la Sărărie, ca să cumpere plute şi să se învoiască cu plutaşii, şi din jos de pod, ca să încarce stînjenii şi să-i pornească la vale. Alerga biata femeie greoaie de-ţi părea uşurică, şi unde n-o căutai, acolo o găseai, acum ici, apoi colo, şi iar dincolo, şi pretutindenea răsuna glasul ei înăsprit de vremuri, căci fără de supărare, fără de vorbă, fără de ceartă cu oamenii treabă nu se face.
"Procletă muiere!" ziceau oamenii uitîndu-se după dînsa, dar intrau în voile ei, puneau mîna şi lucrurile mergeau strună.
Cui i-ar fi trecut prin minte gîndul că ea nici că-şi mai dă dea seama despre ceea ce face?!
Aiurea era inima şi mintea, aiurea tot sufletul ei cel veşnic treaz.
Nu ştia Mara nimic, dar era mamă şi simţea că se petrece ceva grozav în casa ei, ba dădea cu socoteală ce anume se petrece, şi pă mîntui îi ardea sub picioare, inima îi era mereu strînsă şi adeseori puterile o părăseau, încît o cuprindeau ameţelile.
Sfinte Doamne! cît a alergat şi a ostenit, cît s-a zbuciumat, cît s-a pierdut ea însăşi pe sine în gînduri despre viitor, şi toate erau zadarnice: de ce atît de mult s-a temut nu putea să scape! Cînd gîndul acesta o stăpînea, îi venea să se trîntească la pămînt şi să stea aşa nepăsătoare, amorţită, fără de simţiri.
Dimpreună cu iubirea, însă, Dumnezeu i-a dat omului şi credinţa, şi nădejdea, şi nimic nu putea să covîrşească iubirea Marei către copiii ei, nimic dar nici credinţa ei în soarta lor cea bună, şi atunci cînd temerea îi era mai mare, se ivea în inima ei şi simţă mîntui că Dumnezeu, care toate le vede, are să-i treacă prin toate încercările şi să -i scape de toate ispitirile. Mai era încă multă viaţă în trupul ei cel greu trăit, şi ea nu putea să trăiască fără de gîndul că toate au să iasă bine în cele din urmă.
Bine, fără îndoială bine, dar inima îi sîngera cînd vedea că copiii ei nu mai au inimă deschisă către dînsa şi se-ntîlnesc în taină, vorbesc pe şoptite, se-nţeleg din ochi: ăsta era un greu păcat, pe care Dumnezeu nu putea să-l treacă nepedepsit cu vederea, iar spăşirea tot pe dînsa o durea mai tare decît pe dînşii.
Alergînd dar în treburile ei, ea se ruga în gîndul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei însă nu-i zicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neştiutoare?!
A treia zi după ce Trică umblase pe la Sîn-Miclăuş, întorcîndu-se pe-nserate acasă, Mara şi-a gă sit fata cu totul schimbată: era liniştită, aproape voioasă, ca omul care, după multe frămîntări sufleteşti, a învins, în sfîrşit, să se hotărască într-un fel şi să pornească cu gîndul în o singură direcţiune.
Mara se linişti şi ea: orişicum ar fi fost să fie, tot era mai bună hotărîrea decît neîncetata zbuciumare. Ea însă nu ţinea să ştie ce s-a petrecut în sufletul fiicei sale. Se temea să afle adevărul.
Ţinea însă Persida să mai facă o încercare şi era voioasă, fiindcă firea ei o împingea să creadă că nu va fi zadarnică încercarea.
― Mamă, zise ea, eu nu mai pot s-o duc aşa.
Mara se uită lung şi cu drag la ea. O înţelegea deplin şi parcă se despărţea pe toată viaţa de dînsa.
― Ai mai zis tu că nu mai poţi, şi tot ai putut, răspunse ea. Să nu-i deie Dumnezeu omului cît poate suferi, cînd vrea. Trebuie să poţi!
― Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au istovit puterile, nu mai am voinţă în mine.
― Tu fă ce ştii, mergi cum te mînă inima şi cum te povăţuieşte mintea ta, întîmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mînă gîndul; orişice ţi-aş zice eu, tu tot nu faci decît ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. De ce să-mi mai dau silinţa de a te opri, cînd ştiu c-ai fi mîh-nită cînd ai vedea că nu mă poţi asculta? De ce să intru în voile tale cînd simt că bine n-au să iasă lucrurile? Nu! eu la rău nu am să te împing! Fă cum ţi-e ursita şi cum vrea Dumnezeu, care ştie mai bine unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!
Grăind vorbele aceste, ea se ridică înaltă şi greoaie şi ieşi din casă.
Persida, rămasă singură, începu să plîngă cu lacrimi line ca vărsarea ploii de toamnă.
Da! mama ei avea dreptate: nu vedea nici un bine în faţa ei, dară soarta nu putea să şi-o schimbe şi nu-i rămînea decît să facă pe răspunderea ei ceea ce făcea şi să meargă cu inima întreagă înainte.
Mara, singură şi ea, nici nu plîngea, nici nu era mîhnită. Nu putea să intre în mintea ei gîndul că Persida se va arunca orbişîn valurile vieţii.
"Orişicum ar fi ispitită, orişicare i-ar fi hotărîrile, îşi zicea muma, ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine ştie că eu nu voiesc, ci va sta pe gînduri şi se va zbuciuma pînă ce-i va trece."
De aceea a ieşit din casă şi era hotărîtă să nu mai vorbească cu dînsa, ci s-o lase să se lămurească ea însăşi din sine.
Se înşela însă Mara. Nu e pentru tinereţe nimic mai ademenitor decît gîndul unei vieţi noi şi încă necunoscute. Gîndindu-se la viaţa aceasta, ea se simţea atrasă de suferinţele pe care le vedea în faţa ei, şi în timp de cîteva zile întregul ei fel de a vedea lucrurile se schimbase atît de mult, încît maica Aegidia s-ar fi înspăimîntat dacă ar fi auzit-o vorbind. Tot ceea ce mai nainte îi părea sfînt, acum era o prostie pentru dînsa: hotărîtă odată într-un fel, ea nu mai putea să-şi schimbe hotărîrea, îşi schimbase deci vederile, ca să poată fi împăcată cu sine.
La asta nu se gîndise Mara; ea vedea în faţa ei numai pe Persida cea înţeleaptă şi mîndră; ea s-a culcat dar liniştită, dimineaţa zilei următoare liniştită s-a sculat şi a ieşit în treburile ei, ba nu şi-a pierdut liniştea nici seara, cînd n-a găsit pe Persida acasă.
Nu era încuiată nici portiţa, nici uşa casei: ăsta era, aşa dădea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusă numai pe o clipă.
Clipele treceau însă, şi ea nu se mai întorcea.
Muma începu să stea la îndoială şi să se uite prin casă.
Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăieri!
Era peste putinţă, dar hainele ei nu mai erau aci.
O vedea acum desculţă, nespă lată şi nepieptănată, umblînd printre picioarele oamenilor din piaţă, răsturnînd mese şi bătîndu-se cu copiii vecinilor; o vedea cu fratele ei în luntriţă, dusă de valurile iuţi ale Murăşului umflat: era fata ei cea îndărătnică şi pornită spre nebunii; zadarnice au fost toate, căci tot fata ei a rămas!
Da! da, fata ei era în stare să fugă, dacă aşa o poartă pe ea firea, să fugă cu cel mai nemernic om.
Bandi nu era nici el nicăieri.
Mara stete o clipă nehotărîtă şi parcă-i venea să rîdă.
O clipă însă numai. Clipa următoare sîngele îi nă văli în obraji, de ruşine şi de mînie, că copiii ei au putut s-o înşele.
Ea-şi aruncă -n cap cîrpa, încuie uşa casei şi plecă cu paşi întinşi spre Lipova, ca să dea ochi cu Trică.
Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci aşteptă pînă ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dînsa.
― Unde e Persida? întrebă ea ră stită.
Trică ştia că i se va pune întrebarea aceasta şi-şi chibzuise de mai nainte răspunsul.
― S-a dus, îi ră spunse el.
― Unde s-a dus?
― Asta nu pot să ţi-o spun, grăi Trică rece şi hotărît; să mă tai în bucăţi, şi tot nu pot să ţi-o spun.
Mara se uită lung la el şi începu să rîdă.
Tot n-avea nimeni copii ca dînsa: dacă şi-au pus ei odată ceva în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.
― Carevasăzică, nu v-aţi temut voi de mînia lui Dumnezeu, grăi dînsa amărîtă; mi-aţi făcut ruşinea aceasta! m-aţi înşelat pe mine! mi-aţi stricat toată viaţa!
Nemaiştiind ce să zică şi ce să facă şi temîndu-se ca nu cumva să-şi piardă în amărăciunea ei sărită şi să-i blesteme, ea se întoarse şi plecă spre pod.
― Mamă! grăi Trică plecînd după dînsa, mamă, stai, linişteşte-te, ca să vorbim ca oamenii cuminte! Uite! n-ai decît să vrei pentru ca să mergem după dînşii. Am găsit popă, care-i cunună, dacă-ţi dai şi d-ta învoirea. Pleacă-te şi scap-o pe biata noastră Persida: n-o lăsa să se ducă-n lume cu ruşinea în cap, că e ruşine şi pentru noi.
Mara se opri, se-ntoarse spre el şi dete cu îndărătnicie din cap.
― Nu, zise ea, mişelia aceasta n-am s-o fac cînd văd bine că o să se sature foarte în curînd de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său. S-a dus: dusă să fie! Cu cît rău s-a dus, cu atît mai curînd are să-şi vie în fire şi cu atît mai căită se va întoarce. Ruşinea tot nu mai poate nimeni s-o spele; viaţa mea tot e stricată: n-am eu să fac păcat din nenorocire!
Ea-şi urmă drumul spre casă mai potolită şi oarecum împăcată cu cele petrecute.
În zadar, fata ei tot copilul ei ră mînea, şi inima ei de mumă nu putea s-o urgisească.
Erau duse, pierdute pentru totdeauna gîndurile frumoase pe care şi le făcuse despre viaţa fiicei sale, asupra căreia priviseră toţi cu mirare; auzea, parcă, gurile rele şi vedea privirile dispreţuitoare ale celor pizmătareţi; resimţea suferinţele de tot felul care o aşteptau pe nenorocita ei fiică; era, cu toate acestea, împăcată şi din ce în ce mai înfiptă în gîndul că altfel nu se putea, că aşa trebuia să fie, ba adeseori era parcă mîndră de fiica ei, căci nu e nimic mai frumos decît ca femeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubeşte şi să ieie asupra ei, cu ochii închişi, sarcina vieţii grele.
Nu-i vorbă, plîngea Mara, mereu plîngea, atît acasă, cînd se afla singură, cît şi umblînd în treburile ei, cînd scăpa de privirile altora, plîngea şi umbla răzleaţă prin lumea acum pustie, dar ea-şi ştergea lacrimile şi nu se plîngea, nu-şi învinovăţea fata şi nu se mînia, nici nu se tulbura măcar cînd trecătorii se uitau cu milă după dînsa ori vreun nesocotit o întreba unde-i este fata.
― Nu ştiu, răspundea şi cu asta îi tăia vorba.
După vreo patru săptămîni a venit Trică să-i spună c-a primit scrisoare de la Persida din Viena şi o roagă de mii de ori s-o ierte şi să nu-i poarte gînd rău.
― Să-i scrii, zise Mara ştergîndu-şi lacrimile, că n-o învinovăţesc, ci o plîng şi mă rog mereu lui Dumnezeu s-o aibă în paza lui şi să-i deie tărie; să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii şi c-o aştept să vie cînd îi va fi prea greu; să-i scrii, urmă înecată de lacrimi, că tot mumă îi sunt şi că nimeni în lumea aceasta nu poate să aibă pentru dînsa atîta durere ca mine.
Aşa i-a şi scris Trică, şi rău i-a făcut.
Mult s-a zbuciumat Persida pînă ce s-a hotărît într-un fel; tocmai de aceea, însă, hotărîtă odată, ea se simţea foarte uşurată şi a pornit cu toată inima pe calea ce-şi croise. Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici, şi atîta dulceaţă era în sufletul ei, încît nu-i intra în minte gîndul că va putea în viaţa ei vrodată să-i pară rău de ceea ce a făcut.
― Nu! zicea dînsa uitîndu-se cu inima deschisă la Naţl, orişice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viaţa mea de acum, pentru ca să nu mă plîng.
Pe drum pînă la Viena şi în Viena, oraşul cel mare şi zgomotos, ea nu vedea decît pe Naţl, care nu mai ştia ce să-i facă. Totdeauna el s-a uitat la ea ca la soarele de pe cer, iar acum mai era cuprins şi de simţă mîntui că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfa pe care dînsa i-o adusese, şi în toată clipa-şi dădea silinţa să-i arate că înţelege şi cuprinde în toată întinderea ei jertfa aceasta.
N-avea să-şi deie nici o silinţă: Persidei îi era destul să-l vadă mereu voios şi să-şi aducă aminte în ce stare l-a găsit pentru că să simtă că ea l-a scăpat, l-a ridicat, i-a luminat viaţa şi să se uite la el parcă ea l-ar fi făcut. Al ei era întreg acest om minunat, şi nimeni, afară de dînsa, nu mai avea nici un drept asupra lui.
Înainte de plecare Naţl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gîndul lui era să intre în tovărăşie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri şi mai săraci. Deocamdată şi-au închiriat o locuinţă cu două încăperi, şi-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuinţă pentru mobilarea acestei locuinţe, şi Persida avea toate bucuriile stăpînei de casă care e ferită de grijile zilei de mîine. Ieşeau în fiecare zi să vadă frumuseţile oraşului şi mai ales bisericile cele mari, în care Persida se simţea atît de bine, mîncau la birt, iar serile le petreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru pe care Persida mai nainte numai din auzite îl ştiuse. Şi nicăieri Persida nu putea să treacă nebăgată-n seamă. În casa cea mare unde-şi aveau locuinţa în curînd toţi o ştiau pe Frîu Huber, femeia tînără, înaltă şi cam slăbită, cu deosebire frumoasă şi totdeauna aşezată şi plină de o plăcută cuviinţă. Pe uliţă, prin grădini, prin localuri publice Naţl îşi purta capul sus, înălţat în gîndul lui cînd vedea cum toţi se uită la nevasta lui. Umblînd aşa fără de nici o treabă, Persida se oprea cînd întîlnea în calea ei vreo măcelărie, şi nimic în oraşul cel mare şi frumos nu-i plăcea atît de mult ca măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate şi puse în vederea trecă lorilor. Inima îi rîdea cînd se gîndea că-l va vedea în curînd pe soţul ei, cu şorţ curat, în dosul butucului, ca odini-oară în faţa mănăstirii şi că nu va mai mînca la birt, ci-şi va găti ea însăşi într-o bucătărie curată ca cea de la călugăriţe. Îl mîna deci mereu înainte pe Naţl, şi săptămîna a doua ei au şi intrat în vorbă cu doi măcelari, amîndoi încă necăsătoriţi, ca să ieie împreună o măcelărie mai mare din apropierea barierei de la Lerchenfeld, o poziţiune foarte bună, unde se făcea vînzare de 100―150 florini pe zi.
Lucrurile erau ca puse la cale cînd a sosit scrisoarea lui Trică.
Citind scrisoarea, Persida nu-şi putu stăpîni lacrimile. Dar de ce să şi le stăpînească? Era aici, în mijlocul acestei lumi străine, prima ştire de la fratele ei şi de la muma ei, şi era atîta dragoste în scrisoare! De ce să-şi stăpînească lacrimile cînd Naţl era şi el înduioşat?
― Draga mea, mama mea cea bună! grăi Persida după ce sfîrşi scrisoarea şi o puse pe masă.
Naţl tăcu. Îi venea parcă şi lui să plîngă. Lasă că avea şi el mamă, care era nu numai dragă şi bună, ci totodată şi nenorocită, dar în scrisoare nu era nici o vorbă despre dînsul, şi, cu toate acestea, era o grea lovitură pentru dînsul.
Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele cîteva vorbe şi el tremura în tot timpul cînd îşi d ădea seama că Mara avea dreptate şi nu putea să vorbească decît cum trebuia să gîndească.
Persida şi Naţl vorbeau totdeauna nemţeşte. Aşa o porniseră de la început şi Persida ţinea ca aşa să şi rămîie.
― Grozav o să-ţi fiu eu ţie odată de urît, îi zise el acum în romînele.
Persida se uită lung la el. Înţelegea gîndurile lui; simţise şi ea durerea de care era cuprins el.
― Nu fi prost, îi zise ea tot în romîneşte. Mama vorbeşte după cum vede ea lucrurile, şi o să vie şi timpul cînd le va vedea altfel. Tu ştii prea bine că eu n-am făcut ceea ce am făcut într-o clipă de avînt uşuratic, ci după multă zbuciumare, după multă chibzuire, după ce m-am întărit cu desăvîrşire în gîndul că aşa şi numai aşa pot să fac: nu mai e în lumea aceasta nimic ce m-ar putea face să şovăi; orişice s-ar întîmpla, tu îmi eşti mai presus de toţi.
― Ei! o să treacă şi asta! zise el. Dacă muma ta se pune între tine şi mine, o să te saturi în cele din urmă de mine.
― Nu! îi răspunse ea ridicînd degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ţi fi fost nevastă; acum însă tu-mi eşti toate şi pentru tine pe toţi am să-i părăsesc. Îmi voi da toată silinţa să-ţi cîştig şi inima mamei mele, dar dacă nu voi putea, îmi voi face datoria; de tine nu mă lepăd niciodată, nici chiar dacă tu te-ai lepăda de mine. Lasă-o, te rog, pe mama: eu o cunosc mai bine decît tine şi-ţi spun eu că n-avem decît să fim fericiţi pentru ca ea să te iubească ca pe copilul ei, şi e destul să ne ştie ajunşi în grea strîmtoare ca să ne sară într-ajutor. E mîhnită astăzi, dar o să-i treacă mîhnirea. Noi să fim oameni cumsecade, şi toate vor ieşi bine.
Naţl nu mai avea ce să zică. Simţea şi el că de la dînsul atîrnă toate şi se îmbărbăta însuşi pe sine să meargă cu hărnicia înainte, ca să dea de ruşine pe cei ce-l socoteau om slab.
Încă în ziua aceea el s-a învoit cu Ladmann şi cu Gubacek, care era maistru şi avea o mică măcelărie, ca fiecare dintre dînşii să pună acum cîte cinci sute şi peste trei luni, la l septembrie, alte cinci sute de florini, iar din cîştig Gubacek să ia 40 şi ceilalţi doi cîte 30 la sută.
La l iunie ei au închiriat măcelăria şi, oameni tineri toţi trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Naţl şi Gubacek tăiau carne în măcelărie, iar Ladmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie şile aducea carnea tăiată.
Persida purta socotelile şi ţinea rînduiala casei.
Deoarece la măcelărie nu era şi locuinţă, au luat în apropiere o locuinţă mai încăpătoare, şi era împlinită şi dorinţa Persidei.
Dimineţile ea punea servitoarea să facă rînduială în iatacurile celor doi tovarăşi, în vreme ce ea însăşi făcea rînduială în locuinţa ei, apoi se duceau împreună în piaţă, ca să cumpere cele de trebuinţă pentru prînz.
După ce se întorcea din piaţă, Persida punea la foc, apoi, lăsînd servitoarea în bucătărie, mai ştergea o dată praful şi iar se-ntorcea la maşina de bucate, iar de prînz masa era curată în casă curată, bucatele gustoase şi bine alese.
După prînz Persida-şi făcea însemnările în condica de socoteli, apoi, în vreme ce slujnica spăla vasele, ea lucra cu acul pînă pe-nserate, cînd Naţl se întorcea, ca s-o scoată la plimbare şi să petreacă seara în vreo grădină.
Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere.
În inima lui Naţl a rămas însă simţămîmtul că s-a pus cineva între el şi Persida, că Persida ţine prea mult la muma ei, şi adeseori era cuprins de temerea că are s-o piardă pe Persida, că nu poate să fie dăinuitoare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dînsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea, ca s-o îndulcească, în limba ei.
Persida ştia, ce-i drept, să-l potolească; de cîte ori însă el o da pe romîneşte, ea se neliniştea, se simţea adînc jignită de neîncrederea lui. Viaţa ei nu mai era atît de senină ca mai nainte, şi nu o dată cînd se afla singură ochii i se umpleau de lacrimi.
N-avea de ce să plîngă, dar se ivea în sufletul ei un fel de presimţire că triste zile, grele încercări o aşteaptă.
― Dac-ai şti tu ce adîncă e durerea ce mă cuprinde cînd te văd aşa, îi zise ea într-una din zile, te-ai stăpîni şi nu ţi-ai mai da pe faţă temerile venite din chiar senin.
― Cum să mă stăpînesc? răspunse el, uitîndu-se lung la ea. Cînd mă uit, cînd mă gîndesc la tine, mi-e ca şi cînd ai fi prea mult pentru mine şi mă tem c-o s-o simţi şi tu în cele din urmă aceasta şi să mă părăseşti.
― Cum să te părăsesc? grăi dînsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfînt jurămînt? Nu am oare faţă de tine cele mai grele datorii? Ce mă socoteşti tu pe mine? Sunt eu femeie uşuratică? Nu vezi tu cît dispreţ e în aceste temeri lipsite de orişice temei?
― O, Doamne! răspunse el nerăbdător. Eşti femeie frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri; şi cîţi dintre cei ce privesc cu ochi doritori la tine sunt oameni mai şi mai decît mine? Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai fă cut mamei tale, ai putea să-mi faci şi mie de dragul vreunui mai norocos.
Persida se simţea ca lovită de moarte. Ce putea să facă? Aşa era cum zicea el; aşa trebuia el să vorbească; temerile lui erau urmarea firească a faptei pe care dînsa o să vîrşise. Apăcătuit, şi nu-i rămînea decît să-şi ispă şească pă catul.
Ea stătea albă la faţă şi răcită în tot trupul înaintea lui şi nu putea să zică nimic, nu mai putea să-l vadă în ochi. O cuprinsese deodată simţă mîntui că e peste putinţă ca ea să trăiască cu un om care poate să fie atît de nemilos, şi ar fi voit să plece fără de întîrziere şi să se ducă -n lume.
Mirbele din scrisoarea lui Trică îi ră sunau în urechi, şi ea vedea parcă pe muma ei chemînd-o la sine.
Dar trebuia să stea: mai bine moartă!
― O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături şi încuie uşa în urma ei.
Naţl stete cîtva timp zăpăcit, apoi puse mîna ca să deschidă uşa.
― De ce ai încuiat uşa? întrebă el neliniştit.
― Miiesc să fiu singură, îi ră spunse ea.
― Descuie-o, c-o sparg! strigă el stăruitor.
Persida rămase nemişcată în mijlocul odăii.
― Descuie! strigă el iar.
Ea nu se mişcă.
El apucă clanţa cu mîna dreaptă şi se opinti să împingă uşa, apoi, cînd văzu că uşa stă ţeapănă, puse umărul, împinse o dată cu toată puterea lui şi uşa se deschise, crîcnind de răsună toată casa.
Persida stătea şi acum în mijlocul odăii, ţeapănă, îngrozită şi dispreţuită de dînsul.
― Bine, îi zise ea, eşti tu în toată firea?!
― Nu sunt, ră spunse el. Nu acum, nici de ieri, ori alaltăieri, ci din clipa în care te-am văzut pe tine mi-am ieşit din fire, mi s-a schimbat tot rostul vieţii, m-am făcut om nesuferit şi pentru mine, şi pentru alţii. Sunt un nemernic care nu mai ştie ce face: fac ce nu vreau şi nu pot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putinţă să nu te cuprindă în cele din urmă scîrba de mine?! Ai să fugi, Persido, de mine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut!
Ea dete din cap.
― Nu, zise apoi înduioşată, n-am niciodată să fac aşa. Orişice s-ar întîmpla, tu eşti soţul meu, şi dac-ai fugi tu de mine, eu aşalerga, ţi-o spun din nou, cu toată inima, după tine, dacă te-ai ascunde, te-aş căuta, dacă m-ai blestema, eu mi-aş da silinţa şi aş ruga pe Dumnezeu să mă ajute să te potolesc, ca să-ţi vii în fire şi să binecuvîntezi ceasul în care m-ai văzut. Mă cuprinde un fel de deznădăjduire cînd te văd astfel acum, dar am să le port toate cu răbdare, numai să nu dai în mine, să nu mă baţi, Naţl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd.
El se uită lung la dînsa, apoi ochii i se umplură de lacrimi şi, ruşinat de slăbiciunea sa, se întoarse, îşi luă pălăria şi se depărtă.
Rămasă singură, Persida se uită cîtva timp la zăvorul ieşit din cuie, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile. Ah! ce ruşine! Era peste putinţă ca servitoarea să nu fi înţeles cum s-au întîmplat lucrurile şi să nu le spună celorlalţi chiriaşi ce s-a întîmplat, cînd toţi au auzit crîcnitura uşii... Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă uşa, mai ales să plîngă nu: se apropia timpul prînzului şi trebuia să alerge ca să vadă de rîndul mesei.
Era în gîndul ei lucru de sine înţeles că Naţl s-a dus şi el la măcelărie, de unde nici n-ar fi trebuit să plece fără de vreme. Cu atît mai greu a fost atinsă cînd Gubacek, întorcîndu-se singur şi cam supărat, a întrebat-o ce s-a făcut Naţl.
Îi venea să plece fără întîrziere ca să-l caute; dar unde putea să-l găsească în oraşul cel mare şi zgomotos?! Îi venea să meargă la poliţie, dar nu putea. Nu-i rămînea decît să-şi înăbuşe neliniştea, să se prefacă voioasă şi să spună un neadevăr ― că soţul ei a primit de acasă o scrisoare şi a trebuit să se ducă în grabă ca să caute pe un prieten.
După ce a venit şi cellalt tovarăş s-au aşezat la masă ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar după masă Persida a făcut rînduială în casă şi în bucătărie şi abia tîrziu după-amiază a ajuns să rămîie singură şi să-şi dea seama despre starea deznădăjduită în care se afla.
Nu e în viaţa că snică lucru mai urît decît ca unul din soţi să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce; iar Naţl plecase supărat, cu ochii plini de lacrimi, în urma unei certe venite ca din senin, şi o lăsase pe dînsa singură în mijlocul acestei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-şi împărtăşească durerile şi să ceară sprijin.
Nu! Era peste putinţă ca ea să mai trăiască aşa: aici, în lumea aceasta, singură cu dînsul ea nu mai putea trăi.
Cam acelaşi simţămînt îl făcuse şi pe Naţl să plece.
Prea erau singuri el şi ea, şi el avea aici la Viena un prieten, pe Burdea. De cîte ori şi-a adus însă aminte de el, îl vedea parcă rîzînd în bătaie de joc şi nu-i mai venea să-l caute. Acum nu s-a mai putut stăpîni. Deşi simţea că e un fel de duh rău de care se apropia, s-a dus la Universitate ca să-i dea de urmă, apoi, după ce i-a aflat adresa, l-a căutat acasă şi pe la cafenelele unde umblau studenţii.
Astfel a colindat toată după-amiazăzi, cu gîndul acasă, cu inima încleştată, cuprins mereu de simţă mîntui că rău face de nu se întoarce la soţia lui.
Tîrziu după-amiazăzi, cînd a dat de el, era obosit trupeşte şi istovit sufletele, îi părea rău că l-a căutat şi l-a găsit şi n-a schimbat decît puţine vorbe cu el.
― Cum?! întrebă Burdea uitîndu-se ţintă la el cu ochii ageri, Persida a venit cu tine?
― Îţi spun: suntem amîndoi de trei luni de zile aici, răspunse Naţl strîmtorat.
Lui Burdea nu-i venea să creadă. Nu putea să înţeleagă cum femeia care atunci seara n-a venit la via lui Corbu a putut să vie la Viena.
― Bine, sunteţi cununaţi? întrebă el cu îndoială.
― Ce-ţi pasă?! răspunse Naţl. Suntem soţ şi soţie.
― Pot s-o văd şi eu? întrebă iar Burdea, gata de plecare.
Naţl rămase cîtva timp strîmtorat. Nu, mai ales acum nu ar fi voit să-l ducă pe Burdea la Persida.
― Eu nu mă duc acum acasă; am să mai fac şi alte drumuri, dar am să te caut mîine ori poimîine, zise el, apoi îi întinse mîna şi plecă fără să se mai uite înapoi.
Îl căutase ca să-i vorbească şi nu i-a vorbit nimic; umblase după el şi acum era muncit de gîndul cum ar putea să scape de el.
Întors acasă muiat şi umilit, el a găsit pe Persida şezînd liniştită la fereastră, cu lucrul ei de mînă. La intrarea lui ea şi-a ridicat capul şi s-a uitat la el înveselită, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
― Sunt un nemernic, zise el după ce-şi aruncă pălăria şi se lăsă istovit pe un scaun.
Ea ridică din nou capul şi se uită aşezată la el.
― Nu mai încape nici o îndoială că eşti, zise ea cu blîndeţe, şi e un semn bun c-o recunoşti şi tu aceasta; nu e însă destul s-o recunoşti, ci trebuie să-ţi mai şi dai silinţa de a nu fi. Nemernic e omul care lucrează fie sub impulsiunile momentane, fie împins de alţii, şi face lucruri de care îi pare rău în urmă: e dar destul să voieşti pentru ca să nu fii nemernic.
― Dacă n-am tărie de voinţă?! întîmpină el mîhnit.
― Ai destulă, zise dînsa, dar eşti rău deprins. Tu vezi acum cît de rău e ceea ce ai făcut, cît de mult m-ai mîhnit pe mine şi cum te-ai muncit tu însuţi. Trage cuvenita învăţătură din această experienţă şi fă-ţi regula de viaţă: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici să adorm supărat. Supărărea, orişicît de mare ar fi ea, n-are nici să iasă din casă, nici să treacă de azi pe mîine. Dă-ţi seama, urmă ea după o pauză, cum te-ai fi simţit şi ce-ai fi făcut dacă eu aşfi fost tot atît de slabă ca tine şi aş fi plecat, ca la întoarcerea ta să nu mă găseşti acasă. Mi-a venit şi mie să plec, dar ştiam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac şi m-am stăpînit. Stăpîneşte-te, că eşti bărbat.
El se uită lung şi cu ochii împăienjeniţi la dînsa. Atîta bunătate, atîta blîndeţe, atîta înţelepciune era în vorbele, în tonul, în toată purtarea ei, încît ea îi părea o fiinţă mai presus de om, de care nu cuteza să se apropie şi la care numai cu sfială îşi ridica ochii.
― Ţi-e uşor ţie să-mi spui ce trebuie să fac, zise el, dar mi-e greu mie că nu pot să fac. Eu nu sunt ca tine.
Ea se uită cu drag la el. Căit şi umilit din sine, el îi părea cel mai bun om din lume. Ar fi voit să se uite în ochii lui; el însă stătea cu ochii în pămînt. Dînsa puse deci lucrul la o parte, se ridică şi se duse la dînsul, ca să-l mîngîie şi să-i sărute fruntea.
― Ai să fii şi tu ca mine, îi zise apoi. Ştiu că ai, de aceea nu pot să mă supăr pe tine.
El îi sărută mîna, şi timp îndelungat ei steteră tăcuţi şi fericiţi.
― Ei, spune-mi acum, grăi dînsa în cele din urmă glumind, unde ai fost şi ce prostii ai făcut?
― La dracu am fost, răspunse el mînios. M-am întîlnit cu Burdea.
Persida, atinsă neplăcut, tresări şi se depărtă puţin de el.
― I-ai spus? întrebă ea îngrijorată.
― Nu! zise el. I-am spus numai că eşti şi tu aici.
Ah! ce n-ar fi dat Persida să nu-i fi spus nici atît. Se temea de ochii scrutători ai acelui om, de gura lui cea rea şi îi era nesuferit gîndul că mai curînd ori mai tîrziu ar putea să se întîlnească cu el.
Nici n-a trecut mult pînă ce s-a întîlnit.
Burdea a aşteptat o zi, două ca Naţl să vie să-l ia; văzînd apoi că Naţl nu vine, s-a pus să-l caute.
Era după-prînz şi Persida şedea, ca de obicei, cu lucrul de mînă la fereastră, cînd servitoarea a venit să-i spună că un domn, care se numeşte Burdea, doreşte s-o vadă.
― Să-i spui că nu sunt acasă, grăi Persida strîmtorată.
― I-am spus, zise servitoarea, că eşti acasă.
― Atunci să mergi cu el la bărbatul meu, urmă Persida. Spune-i că nu mi-e bine, că sunt dezbrăcată.
Ea nu grăise încă vorbele acestea, cînd uşa se deschise şi Burdea se ivi în pragul ei.
― Eu te văd rumenă şi voinică şi foarte bine gătită, zise el zîmbind cu răutate, şi-mi pare foarte bine că te pot vedea.
Persida se roşi, nu însă de ruşine, ci de mînie. Ar fi fost în stare să-l apuce de piept şi să-l dea pe scări.
― Şi mie mi-ar fi părut bine, zise ea înţepată, dacă ai fi venit cu Naţl.
― De ce, mă rog? Nu cumva te temi să stai singură cu un cavaler ca mine?!
Persida îşi adună puterile.
Vedea că nu e chip să scape de dînsul. Sunt în lume o mulţime de lucruri pe care oameni ca Burdea nu sunt în stare să le înţeleagă, şi el era neruşinat fără ca să-şi dea seama că este. Nu-i rămînea deci decît să-l ia cum era şi să vorbească cu el în felul lui.
Servitoarea, deşi nu înţelegea ceea ce dînşii vorbeau, vedea că stăpîna ei e strîmtorată, vedea zîmbetul batjocoritor în faţa lui Burdea şi numai cu anevoie îşi mai stăpînea rîsul. Persida îi făcu semn să iasă.
― Pofteşte să şezi, îi zise apoi lui Burdea. Ştiu că ai venit ca să ai mulţumirea de a-ţi bate joc de mine. Poţi s-o faci!
― Nu, răspunse el. Mulţumirea mea e, din contra, că ai intrat în vederile mele şi ai făcut, ca orişicare om cuminte, precum te trăgea inima.
― Aşa e, gră i dînsa dezgheţată; legea supremă sunt pornirile propriei noastre inimi. E nebun acela care le înăbuşă, tiran, care le stăpîneşte şi se martirizează el însuşi pe sine. Mi-a plăcut Hubăr şi am fugit cu el aici, unde nimeni nu ne cunoaşte şi toţi cred că suntem după lege soţ şi soţie. Acasă s-ar fi uitat chiorîş la noi. De aceea nu-mi pare bine că te-am întîlnit aici pe d-ta, care o să spui la toată lumea că nu sunt soţia legiuită a lui Hubăr.
― Ce Ai pasă?! îi răspunse el convins. Îţi place, te simţi fericită: de ce să mai minţi lumea?! Las-o să se încredinţeze că numai aşa poate omul să se fericească. Cînd ţi se va urî de el, eşti frumoasă şi n-ai decît să alegi pe vreun altul.
Persidei îi venea să plîngă. Îi era ca şi cînd ar fi căzut la pămînt şi el ar călca-o în picioare.
― Da, zise ea rîzînd a plînge, aşa am să fac, fără îndoială aşa. Deocamdată însă tot mai ţin la Hubăr... şi mă vei ierta dacă te rog să plecăm, căci avem să facem un drum împreună.
Nu mai putea să stea cu Burdea şi, ca şi cînd ar fi singură în casă, ea luă o cutie de pălării de pe unul din dulapuri, îşi puse pălăria în cap şi ieşiră amîndoi.
"Nu, îşi zise dînsa coborînd scările, aici nu mai rămîn, nu mai pot rămînea. Trebuie să am un reazem în lumea aceasta, o inimă apropiată de mine."
Lumea se învîrtea parcă împrejurul ei şi zgomotul marelui oraş o-năbuşea.
Apropiindu-se de Naţl, ea a început, cu toate acestea, să zîmbească; n-o ierta firea să-l mai supere şi pe el dîndu-şi pe faţă supărarea.
Ei au petrecut seara cu Burdea, şi pe la zece ceasuri, cînd s-au întors acasă, Persida nu mai avea simţă mîntui că e nesuferită viaţa la Viena. Timpul îi trecuse fără de veste; n-avuse în viaţa ei ore atît de plăcute ca cele petrecute astă dată.
Era om sucit Burdea, dar era deştept şi ştia multă carte, vorbea frumos şi-şi susţinea părerile cu multă căldură. Şi abia acum, stînd de vorbă cu vechiul lui prieten, s-a dat pe faţă şi Naţl. Nu, Persida nu-şi închipuise că soţul ei e atît de deştept, nu, mai ales că ştia atît de multe. Un om ei cu totul nou ieşise într-însul la iveală şi ceea ce o atingea cu deosebire plăcut era căldura şi chibzuiala cu care el susţinea părerile atît de deosebite de ale lui Burdea. Ştia acum de ce îl iubeşte cu tot dinadinsul; numai în culcuşul ei, mai nainte de a adormi, a început să-şi dea seama despre contrazicerea care era între părerile lui Naţl şi faptele lui şi să se întrebe cum se face că un om care vede lucrurile atît de bine să aibă o viaţă atît de neorînduită ca a lui.
A adormit fără ca să se dumerească, iar ziua următoare s-a deşteptat din somn cu simţă mîntui ei predomnitor în suflet.
Se visase toată noaptea acasă, cu muma ei, cu Trică, cu toţi cei ce o ştiau şi pe care dînsa îi ştia din copilăria ei. A venit aici ca să scape de mustrările lor, iar acum îi era mai grea nepă sarea străinilor decît mustrarea ce-ar fi aşteptat-o acasă, şi ivită odată în inimă dorinţa de a se întoarce acasă, ea nu mai trăia cu gîndul aici, unde se afla.
Nu se putea, cu toate aceste, îmbărbăta să-i vorbească lui Naţl despre aceasta. Lasă că-i era greu să strice rostul lui cu măcelăria, care mergea peste toate aşteptările bine, dar el se înstrăina din zi în zi tot mai mult de dînsa, şi ea nu mai putea să-i vorbească tot atît de deschis şi fără de sfială ca mai nainte.
Avea ceva pe sufletul lui: era dus mereu pe gînduri, nu mai venea la ora obişnuită acasă, ba a ajuns în cele din urmă s-o lase serile singură acasă. El, care nu de mult o temea fără de nici un cuvînt, umbla acum parcă dinadins s-o alunge de la sine, s-o înstrăineze, să scape de ea.
― Bine, îi zise ea, în sfîrşit, cînd el se întorsese după miezul nopţii acasă, ce e cu tine?
El se uită lung la dînsa.
― Mi s-a urît, răspunse apoi, de viaţa aceasta: eu nu mai pot să stau aici.
― Să ne întoarcem acasă, grăi dînsa înviorată.
― Nu se poate! strigă el cuprins de mînie... Eu cu tine nu mă pot întoarce; nu mă simt destul de tare ca să nu omor pe acela care s-ar uita chiorîş la tine, fie el chiar şi tatăl meu. Dacă mă duc, trebuie să le spun tuturora că-mi eşti soţie legiuită.
Persida se îndreptă cuprinsă de spaimă şi cu mîinile încleştate spre el.
― Te rog... te rog, grăi dînsa, mi-ai jurat că asta n-o s-o faci: sufăr mai bucuros dispreţul lumii decît ca să arunc în primejdie pe un om care ne-a făcut cel mai mare bine în viaţa noastră. Ce ne pasă nouă de oameni dacă ne ştim curaţi în faţa lui Dumnezeu?! Să rămînem aici!
