III
FURTUNA CEA MARE
Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.
Peste jumătate de ceas toată Radna şi toată Lipova ştia cum s-au petrecut lucrurile pe ţărmul Murăşului, ba ştia chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriţă!
Călugăriţa aceea a zis că romînii sunt nişte nemernici! Ba nemernic e Blăguţă, care trebuie să fie alungat cu ruşine de la Radna. Ba nemernice sunt călugăriţele, care nu ştiu să păzească fetele pe care părinţii le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care şi-a vîndut fata. Ştia călugăriţa cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!
Aşa se vorbea la Lipova şi la Radna, şi nu se vorbea domol şi cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.
Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înţelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lăţit, fiindcă era tîrg la Radna, şi s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimaşă trece crescînd din om în om.
Cel mai amărît dintre toţi amărîţii era însă Blăguţă, nenorocitul pescuitor. Avea şi el duşmani, pizmuitori, avea, ca toţi oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însă şi prieteni şi binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o şi asta. Se certa satul asupra lui, şi el nu mai ştia ce să facă.
Şi toate acestea pentru copiii Marei, de care toţi în atîte şi atîte rînduri se-mpiedicaseră.
Om era şi el; trebuia să-şi verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din şcoală pe Trică, fiindcă era leneş, neascultător, hărţăgos şi strica şi pe ceilalţi copii.
Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la şcoală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.
― Săracul mamei! zise Mara plîngînd la capul podului.
Ce putea dînsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?
― Lasă, dragul mamei, grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită, căci am eu să te dau la o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău şi ca mama ta, ci să stea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!
Faţa lui Trică se însenină. Nu prea înţelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar ştia că are să meargă la altă şcoală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de ruşine.
Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la şcoală. Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mîine, fie poimîine, cît mai curînd, îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Deocamdată treceau oameni şi care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.
Peste noapte trecea de tot puţină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi şi pentru cîte zece creiţari, ca să aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înşele, şi de aceea niciodată ea nu l-a 1ă sat şi peste zi să adune creiţarii. Atît era acum de hotărîtă să plece mîine la Arad, încît îşi călcă pe inimă şi vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.
Seara apoi, după ce rămase singură şi-şi făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.
Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare şi greu. Nu-i vorbă, cîştigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida şi să-i mai ră mînă şi pentru cheltuielile ce voia să-şi facă cu Trică. Ba mai şi ră mînea ceva pe deasupra.
Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte şi lui Trică? Îşi nedreptăţea fata!
Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arînda în socoteala amîndurora... dar era atît de greu. Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lucru care nu se vede?
Doamne, cîţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea şi voia bună. Cum să dai banul pe care-l ai în mîna ta, cînd nu capeţi pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?
― Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsa hotărîtă. Ce-i în mînă nu-i minciună.
Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.
Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curăţel şi l-a dus, peste Murăş la Bocioacă.
Ştia băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, şi mai învăţa şi de aici înainte duminicile şi zilele de sărbători.
Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.
Ce-i drept, Bocioacă, el însuşi om aşezat şi scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îi părea băiatul sănătos, deştept, aşezat şi sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepieptănat, nu putea să fie decît un obraznic?
― O, Doamne! grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar şi nu mai putea să zică nimic.
Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, şi Trică iar stătea drept, cu capul ridicat şi cu mîinile lăsate în jos.
Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!
Şi toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vmovată era numai maica Aegidia, călugăriţa cea papistăşească! Nu! nu! Dumnezeu a voit aşa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîndul cel bun.
― Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveţi carte!
Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugăriţe. Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că şi-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.
Da! urît, nesuferit era gîndul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ţinea? ce rost îi făcea?
Mergînd cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.
Ce ar fi fost adică dacă, după aţîţe nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică? Avea atîta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.
Era tare muiată Mara cînd a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînşi ai văduvei, de care se despărţise în împrejurări atît de grele şi de care se temea oarecum.
― Am să-i vorbesc maichii prioriţei, zise ea strîmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubeşte şi maica prioriţa.
"Am să-i vorbesc" avea pentru Mara înţelesul "lucrul e făcut".
― Apoi, urmă călugăriţa, am să-ţi dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriţilor. Vin şi părinţii copii săraci, care umblă din mănăstire la şcoală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească şi pe el.
Mara era foarte fericită şi foarte grăbită, ca nu cumva să-şi schimbe din nou gîndul.
Plecînd de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-şi caute căruţă, ca să nu mai piardă şi ziua de mîine, căci îi era foarte greu să-l ştie pe Gheorghe adunînd creiţari la pod.
Pe la amiazăzi era la Arad.
Îşi pusese-n gînd să meargă fără întîrziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă şi ţinea să se mai gîndească.
Î1 vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.
― Nu! nu! zise ea ― nu-mi înstrăinez eu copilul meu, că ci acesta e singurul pe care-l am.
Erau şi-n Arad cojocari, mai şi mai decît Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sîrbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.
În zadar! Îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara şi aduna mereu.
