IX
INIMA, SĂRACA
E mare stăpîn ruşinarea, şi om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoşti.
Codreanu crescuse ca viţelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinţilor săi şi Păvăluţ dincolo, la bătrîni, n-avuse dar cum şi cînd să înveţe a-şi călca pe inimă, ca să mai facă şi ceea ce vor alţii. Tatăl său, popa, se plîngea adeseori că bătrînii îi strică copilul, o făcea însă şi el mai ales pentru ca să se dezvinovăţească pe sine că prea îl lasă în voile lui.
― De! ce să-ifaci, dacă l-au nărăvit bătrînii!
Aşa zicea el şi acum. Era foarte supărat, dar nu atît pe fiul său, cît pe socrii, care prea erau slabi, şi dacă era vorba, nici că se simţea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curînd: acum era prea tîrziu.
Era însă în lumea aceasta ac şi pentru cojocul lui Păvăluţ.
Protopopul, deşi se zicea al Butenilor, nu era cu şederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă şi avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.
Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.
― Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i şi cum.
Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni şi om cu multă greutate: cînd vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.
― De! răspunse Ioviţă al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic şi eu. Oameni suntem şi noi şi trebuie să ne ştim la un fel.
― E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar şi domol.
― Tunsă, ori rasă: s-o ştim, urmă Ioviţă. Dar e lucru cam greu să te duci aşa ― ţop! ― în casa omului.
― De ce-ţi vorbesc eu tocmai ţie? grăi Gheorghe. Tu eşti ctitor bisericesc şi ai totdeauna cîte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.
― Aşa mai da!
― Vom vedea noi apoi cum şi în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiţi în ochii omului; îţi mai dai seama cum te pofteşte să şezi şi cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înţelegi, cînd te poţi înţelege, iar dacă nu te poţi, ai înţeles destul şi ştii cum stai.
Aşa au şi făcut.
S-au îmbrăcat amîndoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoşi, iar Ioviţă a pus în fundul căruţei un butoiaşde rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dînsul puteai să-l găseşti, şi au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scînduri a cimitirului.
Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deşi acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simţit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpînul casei şi mai ales cu stăpîna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atîrnat de dînsa, voie să-şi împrejmuiască cimitirul fie chiar şi cu ziduri de piatră, numai să plece cît mai curînd.
Prea îi păreau aşezaţi, cumpăniţi la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceştia.
Ar fi şi plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie şi el aci.
Era Pavăluţ al moşului şi stătea ca pe spini.
Nu era chip să se mai stăpînească Gheorghe, care-l vedea şi i se uita în ochi şi dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.
― Ei! întrebă el, cînd mai vii pe la noi? E cam de mult de cînd n-ai fost, şi oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.
Păvăluţ era om, cum se zice prin partea locului, cam albineţ şi avea subţire de tot pieliţa pe obraz: cînd roşea, se vedea rău de tot că se cam ruşinează.
― Am să viu, zise el. S-a nimerit aşa că nu m-am putut duce pînă acum, dar am să merg.
Nu era în gîndul lui să meargă, dar acum, în faţa acestor oameni, era peste putinţă să spună că nu se mai duce.
― Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimîine e duminică şi-o să se bucure toţi poporenii dac-or şti că ai venit.
O să se bucure toţi poporenii! Mare lucru! El ştia că-n adevăr o să se bucure: îi cunoştea bine pe oamenii aceia, şi acum, în clipa aceasta, îi părea peste putinţă să nu se ducă.
― Acum nu pot, răspunse el.
― De ce adică să nu poţi dacă vrei? îi zise Ioviţă.
― Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai cîteva zile la casa mea.
Păvăluţ se uita strîmtorat la moşu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrînul însă era slab în faţa nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în faţa unui sat întreg? De! aşa numai, cu una, cu două, nu se cîştigă inimile oamenilor: el ştia cît le-a umblat în voie, şi nu putea să şi-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei ţin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decît la fata preotesei.
― Să te duci! zise el. Cînd om ca dumnealui te pofteşte-n gazdă, ai să le laşi toate la o parte şi să te duci.
Gheorghe zîmbi pe sub mustaţă: vedea că bine-a apucat-o şi bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.
Păvăluţ a plecat cu dînşii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, şi parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obişnuise cu gîndul că nu se poate parohie mai frumoasă decît cea din Buteni, mai ales cînd poporenii te vor şi fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, cînd ai moş protopop şi nu eşti de acasă tocmai sărac, poţi ajunge popă şi fără ca să te vrea satul, dar tot e mai bine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ţi petreci zilele vieţii şi vlădica ţine şi el să fie într-un gînd cu poporul.
Era, cu toate aceste, foarte greu să te ştii în acelaşi sat cu preoteasa şi cu Maria, fata ei, şi-i venea lui Păvăluţ să fugă de cîte ori se gîndea că are-n biserică să dea ochii cu ele.
Asta o ştia şi Gheorghe.
― O să se supere, îi zise el sîmbătă pe la prînz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puţin îmi pasă. Supărarea vine şi trece, iar noi tot oameni rămînem. Dar tot n-ar fi rău să mergem şi pe la ea, ce zici?
Ce putea Codreanu să zică!?
Ştia şi el că trebuia să meargă; aşa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.
Şi nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.
Preoteasa era numai preoteasă şi nu putea să vorbească decît umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gîscă, de care pe el puţin avea să-l doară capul.
Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci şi pîn-acum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetişcană cam răsărită, dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii mărunţi, care rîd şi plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plîns.
Ce ştia, ce putea dînsa să înţeleagă? Era destul să te uiţi în faţa ei pentru ca s-o faci să plîngă, şi nu o dată a glumit el cu lacrimile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, şi numai de ele se temea.
Cînd colo, ce să vezi?
Pe cînd el intra cu inima încleştată la casa preotesei, Maria cînta veselă de răsuna toată curtea, şi nu cînta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată, încît preoteasa se simţea oarecum ruşinată şi mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: "lart-o, că ea nu ştie nimic".
Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la uşa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi şi-a pus hainele-n rînduială şi a ieşit în capul scării, ca să-şi primească oaspeţii ― foarte umilită, aşa cum o ştia Codreanu.
― Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te aşteptam cu plăcinte, şi d-ta cine ştie pe unde vei fi umblat!
Preoteasa simţi că i se ridică sîngele în obraji. Tot aşa şi Păvăluţ, cel cu obrazul subţire. Degeaba! nu ştia ce să-i ră spundă.
― De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni şi aici, şi aiurea tot cu plăcinte-i aşteaptă!
Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate şi Maria se duse ca să aducă rachiu şi pîine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.
Preoteasa nu putea să-şi dea seama cum vin lucrurile şi cum are să prindă vorba. Ştia că Gheorghe a fost cu Ioviţă pe la protopopul şi dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea să înţeleagă cum stau lucrurile.
Codreanu tot ca dînsa.
Ochii lui şi mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine ştie ce, dar se mira şi se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp aşa de scurt aşa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi rîdeau şi acum şi preajma gurii îi era croită tot pe plîns; pare însă că acum tot n-ar fi putut s-o facă să plîngă. Prea era voioasă, şi oarecum nu tocmai proastă.
E însă lucru ştiut că femeile se schimbă foarte uşor, nu numai aşa din Crăciun pînă în toamnă, ci pînă chiar şi din o clipă în alta.
Cînd ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe şi n-a venit ca să stea, ca alte dăţi, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe rîset, iar ochii ei erau puşi pe plîns.
― Asta nu se poate, zise ea. Te ştiu eu pe d-ta: iar mă minţi, ca să mă necăjeşti şi să mă faci să plîng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atît de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred şi n-am să plîng! zise ea cu îndărătnicie, şi lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră, încît nu-i rămase decît să iasă ruşinată din casă.
Preoteasa ar fi voit să intre în pămînt.
Tot aşa Codreanu.
În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dînşii?!
Gheorghe şedea ţeapăn şi tihnit în scaun şi zîmbea aşa pe sub mustaţă, uitîndu-se cînd la el, cînd la ea.
― Dacă-i aşa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă şi de la mine; n-ai ce să-i faci; are întîietatea: eu te las aici.
A şi rămas Codreanu, ca alte dăţi: aşa trebuia să fie.
Nu e lucru mai urît decît femeia plîngăreaţă: dac-o iei cu binele, se înduioşează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbeşti verde făţiş, vai de lume. Nu mai ştii cum s-o iei şi cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ţi pierzi tot rostul.
Era ruşinat de silinţele ce-şi dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac şi de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plînşi ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plîngă în faţa bisericii pline de oameni, care se uitau la dînsul rîzînd cu părere de bine.
Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Şi totuşi...
Aici, în biserica plină de oameni, în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era în ochii aceia ceva atît de liniştit şi de senin, o voire atît de neîndoioasă, încît sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpînirea lor?
După Heruvim, cînd preotul a ieşit cu darurile, el şi-a plecat mai umilit decît de obicei capul spre pămînt şi a stat cu ochii închişi, pierdut oarecum în sine însuşi.
Simţea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dînsa nu voieşte, şi o nespusă înduioşare îl cuprinse cînd se gîndi la Maria, care era atît de subţirică, de fragedă, atît de dulce la fire şi de obidoasă.
"Nu! îşi zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poţi."
Era o mişelie c-a venit aici cînd se ştia legat încît nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi ştiut că el a venit fără de voia lui aici şi n-are în el destulă vîrtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi dispreţuit ca pe un nemernic.
Şi totuşi Maria era aici, iar Persida departe, şi el nu era în stare să plece de la Buteni, aşa cum voia, cît mai curînd: îi sîngera inima cînd vedea cum tremură Maria cînd stă aproape de dînsul şi cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plîns şi iar rîd în răsfăţare.
"Ori sunt, ori nu sunt om!" îşi zise el luni după-prînz.
Trebuia să plece la Arad.
Nu! Nu la Arad!
Peste dealurile care despart valea Crişului de a Murăşului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, şi el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia şi peste Văsoaia la Conop, în valea Murăşului, de unde nu mai avea decît un ceas bun pînă la Şoimoş.
Iar cal găsea el la Buteni.
Aşa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara şi cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.
Nu mai erau, cînd el a plecat, decît vreo trei ceasuri pînă în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deşi pe scăzute, se ivise pe cer, şi nu apunea decît după miezul nopţii, iar calul era puternic şi iute: omul adevărat vrea şi face.
Dus de gîndul acesta, el trecea grăbindu-şi calul printre pădurile cu frunziş pişcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei şi apoi roşu ca sîngele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeaşi lună, în razele căreia se plimbase Naţl pe ţărmul Murăşului, îi lumina şi lui calea.
Lungă, cotită şi anevoioasă cale.
Nu e lucru mai urît decît să treci aşa singur şi călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ţi se răscoleşte oarecum tot sufletul şi ţi-e în cele din urmă parcă nu-ţi mai poţi da seama dacă e în aievea ori visezi numai ceea ce ţi se întîmplă. Obosit de drum şi de singurătate, el nu mai ştia desluşit unde şi cu ce gînd se duce şi toate i se păreau ca prin minune. Auzise de aţîţe ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, şi acum simţea că nu se duce nici el, ci e dus.
Cuprins de simţă mîntui acesta, el se simţea atît de uşor, încît îi părea oarecum rău cînd a început să audă lătratul cîinilor din Şoimoş.
În fire nu şi-a venit însă decît la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredinţat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el şi aici tot el însuşi rămînea: nu era în stare să bată la poartă, şi-i părea bine că e noapte şi nu-l vede nimeni.
"Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac şi fără de părintele Isai."
Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai ştie şi el.
Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii şi să meargă apoi, ca mîine dimineaţă, el singur la Mara.
La birt, unde nimeni nu-l cunoştea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat şi să ceară ceva de mîncare, căci era flămînd hămesit.
― Cunoşti d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i aşternea masa.
― Cum să n-o cunosc? Şade numai aci, a patra casă.
― Nu ştii, e acasă?
― Alaltăieri s-a întors cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.
Codreanu simţi că-i trece ca un fel de junghi prin inimă şi că i se taie vinele de la picioare.
― Cum? întrebă el. Persida e aici?
― Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugăriţe.
Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întîmplat?
Era flămînd şi s-a sculat nemîncat de la masă; era obosit de drum şi s-a dus să se mai plimbe pe ţărmul Murăşului.
Fusese, de cînd ştia că dînsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbinţeli, şi plimbîndu-se cu paşii iuţi pe ţărmul rîului, resimţea mulţumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce fiinţă! Ce ademenitor îi era zîmbetul, ce dulce supărărea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Şi totuşi abia acum îşi dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dînsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gîndul că are să-şi petreacă toată viaţa în apropierea ei, că altfel nu este cu putinţă, şi a şi voit în nenumărate rînduri să i-o şi spună aceasta. Era însă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să -i spui decît ceea ce dînsa voia. Te-nţelegea de mai nainte şi-ţi răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că şi dînsa voieşte, şi totuşi acum simţea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor şi să deschidă vorba.
Avea tată şi mamă, bun şi bunică, rude şi prieteni, era iubit de o lume întreagă, şi acum se simţea singur şi părăsit de toţi şi stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloşcă; el însuşi rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toţi ai lui şi nu mai era cine să-i vie într-ajutor.
Dimineaţa s-a sculat pe cînd se mijea de ziuă. Ştia că Mara pleacă foarte de dimineaţă şi ţinea s-o găsească acasă; şi totuşi el îşi făcea de lucru şi parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea tîrziu la casa ei.
Aşa a şi fost: portiţa era încuiată.
S-a dus cu inima încleştată la pod, unde ştia c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de cîteva sute de paşi, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai uşor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.
A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creiţarii şi a trecut podul.
Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.
Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atît de nepotrivit. Era peste putinţă să i se dea voie de a vorbi cu dînsa.
El îşi luă inima în dinţi şi sună.
― Ce doriţi? îl întrebă sora bătrînă, înaltă şi slabă, care se ivi în uşă.
― Aş putea, vă rog, să vorbesc cu domnişoara Persida Bîrzovanu? întrebă el.
― Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Şi, adause ea, nici nu ştiu cine sunteţi d-voastră.
El scoase din portofelul său un bilet de vizită şi i-l dete.
― Să spuneţi, îi zise, domnişoarei c-o rog să mă vestească dacă şi cînd voi putea s-o văd.
Sora îl pofti să se aşeze şi să aştepte, apoi încuie uşa şi se depărtă.
Persida se afla în bucătărie.
Ea nu venise la mănăstire cu gîndul de a rămînea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcînd previziune de compoturi pentru iarnă şi era peste putinţă să nu pună şorţul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, cînd era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simţea atît de bine aici, unde a crescut şi unde toate o potoleau şi-i dădeau tărie.
A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu ştiuse c-o iubeşte: acum ar fi voit să şadă la picioarele ei şi să-i sărute mîinile. Nu mai era cum a fost, şi parcă se lumina toată mănă ştirea cînd ochii lor se întîlneau.
"O adevărată minune", aşa zicea maica Aegidia în gîndul ei. Se potolise neastîmpărul copilăresc şi năvălnicia adeseori sălbatică, şi fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte şi Persida se simţea înălţată în gîndul ei cînd vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.
Sîmbătă seara au stat pînă spre miezul nopţii deştepte şi au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească şi despre acesta? Ea ştia cum gîndeşte maica Aegidia, şi mai ales aici, între zidurile mănăstirii şi sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dînsa să gîndească altfel. Era de sine înţeles că nimic nu e mai presus de dorinţa părinţilor, mai ales cînd ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.
Şi totuşi Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă cînd citi numele: Pavel Codreanu.
― Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.
― Domnul acesta, răspunse Persida dîndu-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaştem din Arad.
― Dar tu ştii...
― Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mîhni mama.
Obrajii călugăriţei se roşiră. Îi era parcă se dărîmă casa în capul ei. Grozav gînd! încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea şi ea, ca să-şi petreacă viaţa în ticăloşie omenească.
― Du-te, fata mea! grăi dînsa cu blîndeţe umilită. Dacă e dorinţa mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.
Persida-şi dezlegă şorţul, sărută mîna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducîndu-şi şorţul în mîna stîngă, ca să-l atîrne la locul lui şi să meargă-n sala de aşteptare.
Îi era însă greu să meargă aşa, fără de veste, şi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgîndire.
"Nu! îşi zise peste puţin, ridicîndu-şi capul. Să văd ce voieşte."
La uşa sălii de aşteptare iar se opri şi stete pe gînduri.
― Te rog să ne laşi singuri, grăi întorcîndu-se spre sora ce-o însoţise şi era datoare să stea şi dînsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tînărul.
Sora se plecă umilită.
― Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Ştii prea bine că n-aş putea s-o fac fără ca să-mi mărturisescpă catul, şi ştii şi pedeapsa.
Persida-i apucă mîna şi se uită stăruitor în ochii ei.
― Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îţi va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putinţă să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!
Sora-şi plecă mai umilită capul şi-i făcu semn să se ducă. Codreanu se cutremură şi sări-n picioare cînd Persida se ivi voioasă-n uşă.
― Aşa-i că te miri? zise el mergînd spre dînsa.
― Nu, răspunse ea întinzîndu-i mîna. Vfzînd biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecît c-ai fost pe la mama şi ea te-a trimis aici.
― N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că eşti aici, şi am venit.
― Aşa! zise ea, oarecum uşurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.
― Nu încă!
Ea-l pofti să se aşeze, se aşeză şi ea, apoi rămaseră cîtva timp strîmtoraţi: el nu ştia cum să înceapă, iară ea aştepta să vadă ce vrea el.
― Am fost foarte mirat cînd am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.
Persida zîmbi, stete puţin pe gînduri, apoi obrajii i se umplură de sînge.
Era hotărîtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărît deodată să plece: aşa trebuia să facă, şi ea nu putea să facă decît cum trebuie. Acum însă, cînd se afla faţă în faţă cu el, ea nu putea ― nu! ― mai bine moartă!
Gîndul omenesc străbate într-o singură clipă şi timpul, şi depărtările, şi acum, în clipa aceasta, ea vedea în gîndul ei toate cele petrecute şi-l vedea şi pe el umblînd răzleţ prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gîndul că ea nu poate să-l ajute şi că nu le rămîne amîndurora decît să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decît o nebunie de tinereţe.
Îi era însă ruşine c-a crezut că poate să-l mai şi batjocorească spunînd altui bărbat ceea ce numai ei amîndoi ştiau.
― Mi s-a urît de învălmăşeala şi de zgomotul lumii, îi răspunse ea, şi mi-a venit dorul de liniştea acestei case!
― Şi ai să rămîi aici, se înţelege, zise el rîzînd.
Ea stătu puţin pe gănduri, şi sufletul parcă i se înălţa.
― D-ta rîzi, grăi dînsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut şi că sunt femeie. D-voastre, bărbaţii, vă avîntaţi cu inimă îndrăzneaţă în toiul lumii şi totuşi nu o dată sunteţi cuprinşi de dorul singurătăţii; dar noi, femeile, care numai rezemate de alţii putem să trecem prin lume?
Codreanu iar zîmbi.
― D-ta n-ai decît să vrei pentru ca să-ţi găseşti reazem, zise el.
― Ştiu, întîmpină ea tot zîmbind cu ironie. Sunt tînără, frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte decît inima uşoară pentru ca să-mi iau avînt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulţimea datoriilor pe care le iau asupra mea cînd ies de aici, şi sunt cuprinsă adeseori de simţă mîntui că nu pot să le împlinesc pe toate.
― Dar, zise el, datorii avem cu toţii.
― Şi foarte rar avem şi mulţumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.
― Aş! zise el. Dar atunci cei mai mulţi dintre noi s-ar fi simţit foarte nenorociţi.
― Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simţim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuieşte-ţi că eu nu rămîn aici. N-aş putea să stau aşa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soţ mai presus de toate aşteptările mele. De unde pot eu să ştiu dacă nu voi prinde mai tîrziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soţului meu adevărul?
― Da! zise el cu toată hotărîrea.
― Dar dacă aşfi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?
El tresări.
― Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.
― Şi-o să se bucure dînsul?
― Nu tocmai.
― Atunci, grăi dînsa rîzînd, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun cînd îl mîhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gîndul că datoria mea e să tac, să fiu făţarnică şi să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cît le pot. Urîtă viaţă!
El se uită nedumerit în faţa ei.
― Bine, domnişoară, zise el strîmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămîi aici.
― De ce nu?
― Fiindcă nu e cu putinţă.
― De ce să nu fie cu putinţă?
― Pentru că eşti, dacă nu mă înşel, ortodoxă.
― Să trecem peste aceasta, grăi dînsa aşezată. Cînd e vorba de viaţă şi de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toţii, şi Dumnezeu e unul şi acelaşi pentru toţi.
― Eu tot nu cred că ai să rămîi aici, zise el iar în glumă.
― Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puţin acum nu e pentru mine gînd mai ademenitor decît să rămîn aici, şi m-aş simţi foarte nenorocită dac-aş fi nevoită să plec. Mă simt atît de bine aici, şi mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieţii.
Codreanu începu să tremure.
― Carevasăzică, grăi dînsul cu glas înăbuşit, eşti hotărîtă să rămîi aici?
― Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărîre, şi dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieşi mîine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o rîzînd. M-aş simţi nenorocită dac-ar trebui să ies acum. Peste un an, peste doi ― nimeni nu ştie ce are să simtă ― voi ieşi cu inima uşoară; acum mi-ar fi foarte greu!
Codreanu o înţelegea deplin şi nu mai ştia ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii ţintă la un colţ al odăii.
― Şi dacă eu te-aş ruga? întrebă el sfios şi cam cu jumătate de gură.
Ea se ridică şi rămase stînd dreaptă şi cu ochii în jos.
― D-ta ştii că ţiu mult la d-ta şi n-aş putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ţii şi d-ta la mine şi nu eşti în stare să-mi faci silă. Mai tîrziu! Nu-i aşa?
― Da! răspunse el ridicîndu-se.
― Îţi mulţumesc, grăi dînsa întinzîndu-i mîna. El apucă mîna şi o sărută.
― Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.
― Nu! răspunse el hotărît.
― Îţi mulţumesc, grăi iar dînsa, şi la revedere!
El îi sărută încă o dată mîna, apoi dînsa se retrase şi peste puţin intră sora bătrînă, înaltă şi slabă, ca să descuie uşa pe care avea să plece Codreanu.
