XX
NOROCUL CASEI
― Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au păţit-o altele şi mai rău decît tine şi tot au ajuns femei cu casă bună. Eşti, la urma urmelor, ca şi cînd ai fost cununată cu el, şi toată lumea te ştie că i-ai fost soţie credincioasă şi harnică şi multe ai suferit de la dînsul. Femeie ca tine n-are decît să aleagă între cei mai buni ca să-şi gă sească bărbat.
Aşa vorbea Mara ca să-şi mîngîie fata.
Trecuse miezul nopţii, şi ele, deşi obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcuşurile lor.
― Nu-mi mai trebuie bărbat, răspunse Persida; eu nu mai pot să am bărbat.
Vorba asta Mara nu putea s-o înţeleagă, dar nu putea nici Persida să-i spună de ce adică ea nu mai poate să aibă alt bărbat afară de Naţl. Prea ar fi fost grea lovitura dacă i-ar fi spus că e cununată cu dînsul.
― Prostii! grăi deci Mara, care înţelegea lucrurile cu totul altfel. Poate o femeie ca tine orişicînd...
Luată apoi pe dinainte de dorinţa de a o molcomi, ea nu se mai putea stăpîni.
― Banul, draga mamii, urmă ea, banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! urmă ea, făcîndu-şi mustrări c-a scăpat vorba, ţi-o spun fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi: eu am adunat pentru voi puţin cîte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi puţine sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine.
Persida se ridică puţin în culcuşul ei. Ştiuse ea că are mama ei bani! acum însă ar fi voit să-i vadă faţa, căci din tonul cu care vorbea, banii păreau mulţi, şi parcă din faţa ei ar fi putut să-i numere. Era însă întuneric în casă.
― Cîteva mii să fie, grăi Persida, nu se sperie nimeni de ele.
― Nu vorbi, fata mea, de mii, îi zise Mara, ci numără cu zecile de mii. Nu degeaba am ostenit eu; nu degeaba mi-am tras de la gură. Ce-i al tău e al tău; ce-i al lui Trică e al lui Trică; ce-o să mai rămînă veţi împărţi între voi. Asta s-o ştii, ca s-o ştii, dar să n-o spui nimănui. Nu eşti tu orişicine!
Persida tăcu.
În zadar! puterea banului e mare, şi ea se simţea cu totul altfel acum, cînd ştia din gura mumei sale că are zeci de mii puse la o parte şi bine păstrate, cum numai Mara ştia să păstreze.
Doamne! Naţl s-ar mira şi el dac-ar şti-o aceasta şi şi-ar da silinţele să intre în voile bătrînei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrînul, ar vorbi şi el cu totul altfel dac-ar şti că feciorul lui ia zestre mare.
De ce adică Naţl era mereu posomorît şi răstit? de ce era nerăbdător? de ce bea? de ce juca cărţi? de ce era nemulţumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat şi trăia acum sărac, scos de dînsa din averea lui.
Îi venea să se ridice din culcuşul ei şi să alerge la el, ca să-i spună şi să-l roage, să-i moaie, să-i îndulcească firea. În zadar, afară de dînsul nu era pentru dînsa bărbat pe lume, fără de căsnicie nu e viaţă şi numai cu dînsul putea dînsa să-şi închipuiască căsnicia.
Asta trebuia s-o înţeleagă şi mama ei, şi o înţelegea dacă-i spunea că sunt cununaţi.
Acum, în clipa aceasta, putea să i-o spună, era chiar datoare, pentru ca ea să ştie cum stau lucrurile şi să nu-şi mai facă gînduri deşerte.
― Mamă! şopti ea.
Mara adormise.
― Mamă! grăi mai tare.
Mara dormea pierdută în somnul greu al omului obosit.
Persida se ridică speriată din culcuşul ei.
Iar se simţea singură, părăsită, nepăzită de nimeni şi, cu o putere neîmblînzită, o cuprinse pornirea de a se duce la el. Nu putea dînsa să doarmă în altă casă cînd avea casa ei. Ce făcea el singur? Cum putea dînsa să-l lase singur?!
Ca apucată de nebunie, ea se dete jos din pat, se îmbrăcă în pripă şi ieşi tiptil din casă, apoi o luă ca o stafie prin noaptea geroasă drept spre Sărărie, ţinînd drumul peste Murăşul îngheţat după zarea luminii de la cîrciumf.
Naţl era dus, nu ştia nimeni unde, şi cîrciuma rămăsese în paza lui Bandi, cîinele credincios, care sări speriat în picioare cînd o văzu pe Persida în prag.
Iară Persida nici că-l băgă în seamă, îi era parcă a căzut din cer de la mari înălţimi în prăpastie adîncă şi se afla tot în cădere.
Aşa a gă sit-o Naţl cînd s-a întors cam ameţit de vin acasă.
― Aha! grăi dînsul. Tot s-a-ntors doamna! Ştiam eu că nu poţi tu să trăieşti fără de mine: e scris în steaua sub care ne-am născut c-avem să trăim împreună pînă ce nu ne vom fi mîncat de vii unul pe altul.
Persida se uită la el cuprinsă de înduioşare, cum muma se uită la copilul pornit în că i rele.
Ce putea dînsa să vorbească cu omul acesta?!
― Dar bine c-ai venit, urmă tolănindu-se pe pat, căci tot n-avea cine să-mi tragă cizmele... Trage! adăugă apoi şi-şi întinse piciorul.
Era obişnuită Persida să-i tragă cizmele şi să i le cureţe de noroi. Ea-l învăţase aşa. Niciodată însă pîn-acum el nu i-o ceruse asta, şi ea se ruşină de starea în care ajunsese faţă de el.
Dar ce putea să facă?! Cu de-a sila, dar le trase, apoi rămăsese uitîndu-se mîhnită la el.
― Bine, zise ea, nu ţi-e ţie ruşine de ceea ce ai fă cut?
― Nu, răspunse el, nu mi-e deloc ruşine. De ce să-mi fie ruşine? Dac-aş fi orb, nu mi-ar fi ruşine; dac-aş fi surd, nu mi-ar fi ruşine; sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, aşzice, şi tot aşa zic şi acum. Nu vezi tu că mie-mi lipseşte ceva? Nu sunt om în toată firea. E o nenorocire, dar n-am ce face!
Ce mai putea să-i zică?!
― Cum ai putut tu să laşi casa aşa singură? grăi dînsa peste cîtva timp.
El se ridică şi se uită la dînsa frămîntat în luptă cu sine.
― N-am lăsat-o singură, îi răspunse apoi rîzînd cu amărăchine. A rămas aici fratele meu Bandi. Da! urmă el, să ştii că mi-e frate, frate adevărat, feciorul tatei, întocmai ca mine! Uită-te bine la el şi-o să vezi şi tu că aşa este. Mi-e frate! Asta-i izvorul tuturor nenorocirilor!
Persida nu se putea dezmetici.
― Vorbeşti într-aiurea? grăi dînsa.
― Nu! răspunse el. Sunt cam ameţit şi nici nu ţi-aş fi spus-o dacă n-aşfi, dar ştiu foarte bine ce spun: Bandi, băiatul Reghinei, e fratele meu. Îl văd, îl simt că mi-e frate şi-mi aduc aminte de Reghina... M-ai înţeles? Tata e om bun, dar s-a înrăit, fiindcă nu poate să uite şi să ne ierte pe mine şi pe mama. Tu eşti suflet bun, Persido, inimă de diamant: ce ai avut să iei asupra ta blestemul căzut pe capul nostru?!
Persida-şi dete seamă de marea asemănare ce era între Bandi şi Hubăr şi nu se mai îndoi că Naţl are dreptate.
― Sărman de tine şi de mine, sărmani de noi toţi! strigă ea cuprinzîndu-l cu braţele. Să n-o simtă cumva Bandi aceasta, că mult ţine la răposata lui mumă şi urît lucru se-ntîmplă!
― Să n-o simtă, zic şi eu, grăi Naţl, dar tata trebuie să facă ceva, m-ai înţeles? Trebuie să facă ceva!
― Da! grăi Persida, şi ei începură să stea la sfat, parcă nu s-ar fi certat niciodată-n viaţa lor.
Iară Mara...
Visase noaptea toată pe feciorul ei, şi dimineaţa tot cu gîndul la el s-a deşteptat din somn. Nu se putea dezmetici cum au venit lucrurile şi ce a făcut el ca s-o ia pe dinainte şi s-o ducă cu dînsul. Îşi aducea numai aminte că s-a uitat o dată la el, a vă zut că nu e chip să-l abată de la hotărîrea lui şi a început să bată în palme. Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile dacă dînsa nu s-ar fi putut mîngîia cu gîndul că are iar pe fata ei la sine. Ea sări deci speriată din pat cînd se încredinţă că culcuşul Persidei e deşert şi nici hainele ei nu mai sunt aci.
Le înţelese toate într-o singură clipă.
"Neam îndrăcit! strigă dînsa. Dacă şi-au pus odată ceva în gînd, nu e chip să -i mai scoţi din ale lor."
Ea se aşeză îndărătnică pe scaun, nu supărată, nu îndurerată, ci tare hotărîtă de a nu se mişca, de a nu face nimic, de a arăta că nici pe dînsa nu poate nimeni s-o scoată din ale ei.
Ca totdeauna cînd nu mai ştia ce să facă, şi acum simţă mîntui ei covîrşitor era că toate au să iasă în cele din urmă după gîndul ei şi că copiii ei pot să dea în gropi, pot să sufere, dar nu pot să piară şi tot la ea au în cele din urmă să se întoarcă.
De aceea a rîs cu un fel de mulţumire răutăcioasă cînd a aflat, peste cîteva zile, că Naţl iar a bătut pe Persida.
Ar fi voit să-i scoată omului aceluia ochii cu ghearele, dar îi părea bine.
"Aşa-i trebuie! zicea. Să-şi vie în fire!"
Săptămînile şi lunile treceau. Persida trăia din ce în ce mai rău cu soţul ei, dară Mara nu-şi schimba gîndul: putea Persida să rabde, că-i făcea bine răbdarea.
Tot astfel, cînd a venit ştirea că războiul s-a pornit cu italienii, Mara se ruga mereu la Dumnezeu să aibă în paza lui pe feciorul ei, dar se bucura oarecum cînd se gîndea la suferinţele prin care el trebuie să treacă.
Sunt însă în lumea aceasta cu putinţă şi lucruri care o moaie chiar şi pe Mara.
Mai pe toamnă Mara află că Persida iar e în stare binecuvîntată.
Nu-i venea să creadă şi nu putea să-şi dea seama dacă e bucurie ori întristare simţă mîntui viu care o cuprinde cînd se gîndeşte că tot ar fi cu putinţă.
"Grozavă nenorocire!" zicea dînsa, şi totuşi îi venea să se ducă şi să-şi ia fata cu puterea de cîte ori afla că şi acum tot o mai bate Naţl. I se răscolea toată firea cînd se gîndea că iară s-ar putea întîmpla ca în rîndul trecut.
Iar dacă nu, dacă Dumnezeu se îndură, Persida era legată, nedespărţită pe toată viaţa de dînsul, şi Marei îi venea să se ducă la dînsul să-i spună că-l iartă, că vrea să se împace cu dînsul şi-i dă fată cu zestre, numai să se cunune... Parcă însă tot mai era timp, trebuia să aştepte.
Aşa s-a frămîntat Mara luni de zile de-a rîndul şi nu s-a mişcat decît pe la Sf. Nicolae, cînd iar a trimis moaşa după dînsa.
― Zice, grăi Talia, să nu te nelinişteşti, că toate sunt bune!
Mara era, cu toate aceste, ba tocmai de aceea, foarte neliniştită. Îi venea să-şi smulgă părul din cap, să-şi muşte carnea de pe trup, şi mergînd cu paşi iuţi şi mărunţi, iar nu rar călcaţi ca altădată, spre cîrciuma de la Sărărie, ea îşi zicea mereu: "Nemernico! Ticăloaso!" De mult ar fi trebuit să vină şi nu se putea ierta că n-a venit.
"O, Doamne! grăi în cele din urmă, ca să se mai molcomească ea însăşi pe sine, dar tot om dat de la Dumnezeu e, şi botezul o să-l sfinţească şi pe el."
Da! botezul sfmţeşte chiar şi pe copiii adunaţi din margine de drum.
Ea, cu toate aceste, se opri, ajunsă la intrare, ca în faţa unei primejdii.
― E aci neamţul? o întrebă pe Talia.
― Nu e, ră spunse aceasta, a plecat pe-nserate şi nu-i e obiceiul de a se întoarce înainte de cîntatul cocoşilor.
Şi nu s-a abătut Naţl nici astă dată de la obiceiul lui. Plecase supărat, muncit de gînduri grele, încît nu mai ştia nici el ce are să facă şi-şi petrecuse timpul cuprins de viu neastîmpăr.
Tîrziu după miezul nopţii, cînd s-a întors istovit şi cam ameţit acasă, toate erau trecute şi în iatacul luminat de o candelă se făcuse linişte adîncă.
Persida dormea cuprinsă de somn întăritor, încît abia i se mai simţea răsuflarea, iară Mara se aşezase pe patul lui şi fusese şi ea biruită de somn.
Vfzînd pe Mara, el se opri şi stete o clipă, apoi voi să iasă, să plece, să se ducă, să fugă: îi era ruşine, îl cuprinsese un fel de spaimă, parcă o grea pedeapsă îl aştepta.
El însă nu putea să plece: se simţea ca înfipt în pămînt.
Prin liniştea nopţii se auzea un fel de morfoleală gingaşă: copilul, îmbăiat, înfăşat şi aşezat, după obicei, lîngă muma lui, nu dormea, ci îşi dusese mîinile la gură şi îşi sugea pumnii.
Inima lui Naţl se strînse şi mintea lui se lumină deodată, parcă toată noaptea ar fi dormit şi n-ar fi văzut băutura cu ochii lui.
Era un copil acolo, chiar copilul lui.
Ah! de ce i l-a dat Dumnezeu?! Ca să-l certe cu toată asprimea.
Nu! Copilul acesta nu poate să trăiască! S-a născut numai ca să moară. Chinuită în toată clipa şi mereu bătută, Persida n-a putut să dea viaţă decît unei stîrpituri; îl vedea, parcă, stîlcit, cu oasele strîmbe, cu faţa pocită, o adevărată spaimă, şi, cuprins de fiori, el începu să tremure aducîndu-şi aminte de Reghina şi de copilul ei.
Şi dacă i-ar fi dat, cu toate aceste, să trăiască?
Grozavă nenorocire!
Şi totuşi...
"Doamne! zise el cu ochii plini de lacrimi, ceartă-mă pe mine, ceartă-mă cu toată asprimea, dar lasă-l pe el, păzeşte-l, ţine-l, orb să fie, surd să fie, slut să fie, schilod să fie, numai a om să semene, căci tot al tău este, tot ţie are să ţi-l păstreze sărmana aceasta de femeie."
Tiptil apoi, pas cu pas, călcînd în vîrful degetelor, cu inima încleştată şi tremurînd în tot trupul, el se apropie de pat, ca să-şi vadă copilul.
Ce putea să vadă?
Un copil abia născut nu e, la urma urmelor, decît o bucăţică de carne fără ochi, care se mişcă în toate amănuntele ei. El însă nu mai văzuse în viaţa lui ceva atît de frumos ca copilul lui, cu faţa ceea rotundă, plină şi viu mişcată şi cu degetele cele lungi şi subţiri la mînuşiţele de om.
Ah! cum ar fi vrut să-l desfăşure, ca să-l vadă întreg, să-l pipăie cu mîna, să se încredinţeze că e întreg, că setea de viaţă, care-l făce să-şi sugă cu atîta neastîmpăr pumnii, îi străbătea întreaga fiinţă.
"De ce, Doamne, atîta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de ea", zise el adînc înduioşat şi nu-şi mai putu stăpîni plînsul.
Persida-şi deschise ochii şi-i deschise mari şi-i îndreptă oarecum dormind, mirată şi nedezmeticită spre el.
― Ah! Doamne! zise el în romîneşte. Iartă-mă, Persido, că te-am deşteptat, dar nu mai pot! Nu mai pot! zise el iar şi izbucni în plîns înăbuşit.
Persida-i întinse mîna şi-l apucă de braţ, ca şi cînd s-ar fi temut că se duce şi-ar fi voit să-l oprească, să-l ţie, să nu-l lase.
― Plîngi, că-ţi face bine, zise apoi peste cîtva timp. E băiat, urmă iar. O să vezi tu ce băiat! Lasă, c-o să vezi cum toate au de aici înainte să fie altfel.
― Cum altfel? grăi dînsul deznădăjduit. Eu tot eu rămîn; de cîte ori mi-am făcut cele mai amarnice mustrări? de cîte ori mi-am pus tare-n gînd să mă-ndreptez?! Tot nemernic am rămas, şi nemernic am să fiu toată viaţa mea!
Persida se uită zîmbind senin la el.
Ce-i pasă ei acum dacă el se îndreaptă ori nu?!
Da, mai înainte, cînd toată gîndirea, toată simţirea, toată purtarea ei de grijă asupra lui şi numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dînsul şi-l scotea din răbdare, îl îndîrjea prin neîncetatele ei silinţe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui şi-i era, aşa cum îl ştia, destul de bun.
Mara se deşteptă şi ea din somn, dar, văzîndu-l la patul fiicei sale, nu-i mai venea să fugă, ca mai nainte, cînd se gîndise c-ar putea să dea ochi cu el.
Văzîndu-l plîngînd, ea se înduioşă.
― Ei, lasă-le acum, zise ea; ce a fost a trecut. Mi-a spus Persida, mi le-a spus toate; toate le ştiu, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat şi-a rînduit să nu fie copil adunat de pe uliţe.
El a rămas uimit în faţa ei. Ar fi voit să-i răspundă ceva, să meargă şi acum la ea şi să-i sărute mîna, dar nu putea: erau parcă toate de prisos, şi cînd îşi ridică ochii, el se uită la ea ca şi cînd nu ar fi fost niciodată şi c-ar mai putea să fie supărare între dînşii.
― Sărmana mea mamă! grăi el în cele din urmă, suspinînd.
― Are să vină şi ea! zise Mara. Trebuie să vină! Am să mă duc chiar eu să-i spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot şi ei tot atît de bine ca mie; are şi ea să se bucure.
― Dar nu cumva să-i spui, mamă, şi ei că suntem cununaţi, grăi Persida îngrijată.
― Nu! ferit-a Dumnezeu! adause Naţl. N-ar putea să nu-i spună tatei, şi-l ştiţi cum e!
Ei începură apoi să se sfătuiască ce fel ar trebui s-o pornească pentru ca să-l moaie şi pe bătrînul Hubăr, ca la botezul copilului să fie adunaţi cu toţii în dragoste familială.
― Avem, gră i Naţl, să-l boteză m în legea ta şi să rugăm pe părintele Codreanu să vie, ca tot el să-l boteze!
― Da! zise Mara încîntată, tot el! Altfel nu se poate!
Persida dete din cap şi ochii i se umplură de lacrimi.
― Nu, grăi dînsa, avem să-l botezăm în legea bătranului Hubăr şi-o să rog, urmă plîngînd, pe maica Aegidia să-i fie ea naşă. De mult încă mi-am pus-o aceasta în gînd, adăugă ea şi plînse înainte.
Mara şi Naţl nu mai îndrăzniră să zică nimic. Aşa era! Tot dînsa era cea mai înţeleaptă. O durea pe Mara că nepotul ei n-o să fie creştin adevărat, dar recunoştea ea că numai aşa se poate îmblînzi Hubăr cel îndîrjit.
Aşa, stînd de vorbă şi sfătuindu-se între dînşii, în fericită unire familială, i-au prins zorile de zi şi i-a apucat şi lumina zilei, pe care Hubăroaie o aşteptase cu neastîmpăr.
Nu mai putea, sărmana de femeie!
Singură dînsa ştia cît a răbdat şi cîte lacrimi a vărsat în tăcere după rarele ei întîlniri cu Naţl. Ţinea să nu treacă peste voinţa soţului său; au însă toate un hotar: din clipa în care aflase că se apropie ceasul, ea nu mai aştepta decît să plece soţul ei la măcelărie pentru ca să plece şi ea.
Persida şi Naţl şi Mara tresăriră într-un fel de uimire cînd ea se ivi în prag.
Era lucru firesc ca ea să vie şi nu se îndoiau că va şi veni: uimiţi erau dar numai pentru că dînsa venise tocmai acum, cînd vorbeau despre dînsa.
Mara, cea dintîi, se ridică şi se duse la dînsa. Neştiind ce să-şi mai zică, ele se îmbrăţişară în tăcere, se sărutară şi iar se ţinură îmbrăţişate, în vreme ce copiii lor se uitau la ele oprindu-şi răsuflarea.
Desfăcîndu-se din braţele Marei, Hubăroaie trecu apoi pe lîngă fiul ei şi se duse la Persida, ca să o sărute de mai multe ori tot în t ăcere, cu dragoste şi cu sfială.
Abia după-aceea ochii ei se opriră asupra copilului şi de la el trecură la Naţl.
― Mult eşti nenorocit, grăi dînsa cu ochii plini de lacrimi, şi mare noroc ai avut! Le ştiu toate, urmă apoi întorcîndu-se spre Persida. Ştiu cît ai suferit, fata mea. Dumnezeu are să ţi le ţie toate în seamă şi să ţi le răsplătească!
― Lasă-le aceste, întîmpină Mara. Să nu mai vorbim despre cele trecute, ci să vedem de cele viitoare.
Hubăroaie se uită lung la ea.
― Ţi-e uşor ţie, grăi dînsa amărîtă, căci stai singură, poţi să faci cum te trage inima şi n-ai să te temi de nimeni: mie mi-e groază cînd mă gîndesc la cele viitoare.
Persida se cutremură.
― Să nu fie în ceas rău vorba pe care ai grăit-o fără ca să-ţi dai seama! suspină Mara. Nu e în lumea aceasta nimic mai trist decît viaţa văduvei, care poartă ea singură greul vieţii şi tot ea singură plînge cînd are vreo bucurie. Ce-mi este mie că ne vedem adunaţi cu toţii aici, cînd răposatul, sărmanul, nu poate să fie şi el cu noi! urmă dînsa plîngînd. Nu, din inimă nu puteau să-ţi iasă vorbele. Bărbatul tău e om şi el, e creştin, e părinte şi are să se moaie în cele din urmă.
Nici că-i veniseră din inimă acele vorbe, dar fuseseră grăite, şi ca un fel de săgetare trecuse prin inimile lor simţă mîntui că nu e unirea fericită cu putinţă cîtă vreme trăieşte el.
O clipă însă numai, apoi începură a se sfătui cum au să pornească lucrurile ca să-l aducă şi pe el în mijlocul lor.
Hubăroaie nu îndrăznea să-i vorbească.
― Ce ar fi dacă m-aşduce eu şi i-aşcere iertare? grăi Naţl.
― Ferit-a Dumnezeu! răspunse muma lui. Ar fi destul să te vadă pentru ca să nu-şi mai poată stăpîni mînia. Nu ştiu ce are, dar de la un timp încoace e din ce în ce mai îndîrjit.
― Am să le sufăr toate, întîmpină Naţl, şi mi-e destul să-i spun o vorbă pentru ca să-l potolesc.
Persida, dînd cu socoteala care e vorba aceea, clătină din cap.
― Nu! zise ea. Ai face foarte rău. Te rog, mamă, urmă apoi întorcîndu-se spre Hubăroaie, să te duci la maica Aegidia şi să-i spui c-o rog de iertare şi doresc a vorbi cu dînsa. Are să vie, iar celelalte le lăsaţipe mine.
Aşa s-a şi făcut.
De la cîrciumă Hubăroaie s-a dus drept la mănăstire, şi pe la amiazăzi maica Aegidia cea mărunţică şi cu faţa aspră a cerut binecuvîntarea stariţei ca să poată merge la fata ei.
Trecuse atîta timp de cînd nu se mai văzuseră şi atît de multe s-au petrecut în timpul acesta. Era însă la mijloc un suflet nevinovat, şi maica Aegidia intră în cîrciuma de la Sărărie ca-ntr-o biserică, sfiicioasă şi cu pas uşor.
Tot aşa a şi ieşit peste vreun ceas, ca să meargă la părintele pleban, care s-a dus apoi fără de întîrziere la Hubăr, căci vorba era să scape trei suflete rătăcite.
― Ştiu de ce ai venit şi ce vrei, îi zise Hubăr. Nu mi-a spus nimeni, dar mi-e destul să te văd ca să ştiu. Uite, i le iert toate, toate le trec cu vederea, toate le uit ca şi cînd n-ar fi fost niciodată: nu-l pot însă ierta că nepotul meu e copil nelegiuit.
― Tocmai de aceasta e vorba, grăi plebanul aşezat. E o nenorocire că aşa au venit lucrurile, dar trebuie să ne ferim de alta mai mare: să-i cununăm cît mai curînd, pentru ca copilul să fie botezat ca născut din părinţi care trăiesc în căsnicie binecuvîntată de sfînta biserică.
― Minciuni! strigă Hubăr. Pata tot rămîne. Grozav am fost pedepsit eu pentru cîteva clipe de uşurinţă! Nu mi-e destul că trebuie să-mi ştiu copilul de pripas, dar am ajuns să am şi un nepot nelegiuit.
― Despre aceasta să nu vorbim, grăi plebanul cu oarecare asprime. Ţi-ai făcut datoria şi trebuie să ţi-o faci pînă la sfîrşit. Copilul născut din adulter nu găseşte milă nici la oameni, nici la Dumnezeu: el n-are loc în rîndul cretinilor şi e suferit numai în tinda bisericii. Născut din greu păcat, viaţa lui nu poate să fie decît o grea osîndă. N-ai să-l ştii, n-ai să-l vezi!
― Dar îmi iese mereu în cale! strigă Hubăr deznădăjduit.
― E în adevăr de necrezut cum a ajuns el la casa lui Naţl, grăi plebanul. N-ai însă să ţii seama de el şi n-ai mai ales să pui alăturea cu dînsul pe nepotul tău, care nu din adulter, ci numai din căsnicie lipsită de binecuvîntare e născut.
― Dar ce este vinovat el?!
Preotul clătină zîmbind din cap.
― Fără de voinţa lui Dumnezeu, zise el, nici un fir de păr nu se clatină: cum s-ar putea oare ca om să se nască fără de a lui voinţă?! Era de mai nainte vinovat şi pentru vina lui osîndit să se nască din păcat, pentru ca să treacă dispreţuit de semenii săi prin lume. Şi osîndit, pentru vina ta, erai şi tu să-l zămisleşti, pentru ca să nu mai poţi trăi liniştit. Poartă-ţi osînda cu umilinţă şi cu răbdare îndelungă, pentru ca să ţi se ierte vina. Toate ai să le treci cu vederea şi să te gîndeşti numai la împlinirea datoriei tale, pentru ca copilul să fie botezat în legea ta şi primit în sînul singurei biserici în adevăr mîntuitoare. Dacă ei nu sunt cununaţi, botezul are să se facă în legea mamei şi copilul este pierdut pentru biserică.
Acesta era un lucru peste care Hubăr nu putea să treacă.
Nu mai era vorbă dacă vrea ori nu vrea, poate ori nu poate; trebuia să voiască şi să poată, să se siluiască însuşi pe sine, ca să fie ocrotit ca fiu supus de sfînta biserică şi să afle iertare înaintea lui Dumnezeu.
Arămas dar vorba ca plebanul să-l aducă pe Naţl, pentru ca să ceară iertare şi părinteasca binecuvîntare.
Era hotărît Hubăr să le facă toate după cum le rînduise preotul, dar prea suferise multe, tot nu se împăcase cu gîndul că nepotul său e copil nelegiuit şi, cînd se văzu faţă-n faţă cu fiul său, sîngele îi năvăli spre cap şi ochii i se împăienjeniră.
― Nemernicule! Cum ai putut tu să-mi faci şi ruşinea aceasta?! strigă el ca ieşit din fire şi-i trase fiului său două palme.
Plebanul ridică mîna.
― Rabdă, fiule, zise el, că ţi se cuvine şi ţi-e părinte.
Naţl îşi plecă capul, apoi făcu un pas înainte, apucă mîna care-l lovise şi o sărută.
Uitîndu-se în ochii tatălui său, el fu cuprins de simţă mîntui că în zadar sunt toate, căci trai liniştit cu acest om nu se poate.
― Loveşte-mă, alungă-mă, grăi, ceartă-mă cu cea mai mare asprime, dar să aibi inimă de părinte pentru copilul meu, care nu e născut, precum văd că crezi, din căsnicie nelegiuită.
― Cum nu e?! întrebară plebanul şi Hubăr deodată.
― Persida, răspunse Naţl ridicîndu-şi capul, nu e femeia care poate să trăiască în căsnicie nelegiuită. A venit cu mine fiindcă în starea deznădăjduită în care mă aflam se temea să mă lase singur. Ar fi murit însă mai bucuros, dară nu ar fi venit dacă nu s-ar fi găsit un preot care era gata să ne cunune. Suntem cununaţi!
― Cum? În taină? Fără de învoirea părinţilor? întrebă preotul.
― Cu învoirea mumei, răspunse Naţl cam în silă; învoirea tatei nu o puteam cere fiindcă eram în duşmănie.
― Dacă aşa este, grăi preotul întorcîndu-se spre Hubăr, atunci căsătoria e neatinsă şi copilul e legiuit. Dar tot trebuie să fie binecuvîntată căsnicia de amîndouă bisericile.
Hubăr nu se putea dezmetici. Se simţea uşurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Naţl că s-a căsă torit fără de învoirea lui.
― Să fie, zise el, să fie binecuvîntată de amîndouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.
― Da, tată, răspunse Naţl, şi ei rămaseră cîtva timp într-un fel de încordare.
Părintele pleban ar fi aşteptat ca ei să-şi dea mîna, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să arate că s-au împăcat. Naţl nu îndrăznea însă să se apropie de tatăl său, iar Hubăr nu putea să se uite în ochii fiului său.
― Te rog, tată, gră i în cele din urmă Naţl, dacă se poate, să vii să vezi copilul.
Hubăr îşi ridică ochii. Nu putea să zică ba şi îi era foarte greu să se ducă.
― Am să viu, zise el, da! am să mă duc. Să ştii însă că nu la tine mă duc, ci la femeia aceea, care e prea bună pentru un nemernic ca tine.
Naţl îşi plecă iar capul. Era şi el de părerea tatălui său şi nu se-ndoia că Persida va îndulci firea bătrînului.
― Am să viu mîine dimineaţă, zise iar Hubăr întorcîndu-se spre părintele pleban. Azi e prea tîrziu şi trebuie să mă mai gîndesc şi eu.
Seara apoi Hubăr a vorbit cu nevastă-sa, care era foarte fericită văzîndu-l din ce în ce mai muiat şi mai fericită încă se simţea cînd el îi spuse că dînşii sunt cununaţi.
― E femeie foarte înţeleaptă şi foarte cumsecade, grăi dînsa.
― Nu e nici Naţl băiat rău, întîmpină el înduioşat. Au venit însă lucrurile aşa că nu mai ştia băiatul ce să facă. Vinovat sunt numai eu.
Hubăroaie se uita lung şi cu ochii plini de lacrimi la soţul ei. N-ar fi crezut niciodată că el poate să facă asemenea mărturisire, şi acum ar fi voit să cadă în genunchi la picioarele lui şi să-i sărute mîna.
― Sărmana femeie! urmă el. Cît a suferit şi cît a ştiut să rabde! Mie parcă nu-mi vine să cred că poate o femeie să fie cununată şi să trăiască ani de zile de-a rîndul fără ca s-o spună aceasta. Mîine, adăugă el, mergem amîndoi, în ziua mare, ca să ne vadă toată lumea, şi toată lumea trebuie să afle adevărul.
Aşa au şi făcut.
N-avuse Hubăr în viaţa lui zi mai mare decît aceasta. Se pregătise parcă s-ar duce să se cuminece şi parcă tot nu era gata.
Un dar pentru nou-născut. Un semn de iubire pentru nora lui.
El se duse la dulap şi luă din lădiţa de fier zece, apoi douăzeci şi cinci şi în cele din urmă toţi galbenii pe care-i strînsese, peste trei sute, apoi scoase şi cutia cu argintărie.
― Să le-o dăm lor, că noi tot degeaba o ţinem.
― Să le-o dăm! răspunse Hubăroaie rîzînd cu mulţumire.
Şi tot astfel, ca de zi mare, aşteptau şi Naţl cu Persida.
Se vede însă că zi cu desăvîrşire senină nu e în lumea aceasta cu putinţă.
Mara era şi ea mulţumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gîndul că el are să fie papistaş. Îi era parcă mai bucuros l-ar şti aşa, nebotezat, şi singura ei vorbă era: "Voi faceţi cum ştiţi; al vostru e copilul!"
Apoi mai era la mijloc şi Bandi, care se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să intre gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decît acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimîntată, care-şi alungase feciorul şi-i făcuse Persidei atît de multe zile amare. Îi venea deci să fugă cînd a aflat că vine Hubăr. Nu! niciodată n-ar fi crezut că poate să fie Persida atît de nemernică ca să stea de vorbă cu un om ca Hubăr, şi acum, cînd ştia că dînsa-l aşteaptă, îi era parcă n-a mai rămas pentru el nimica în lumea aceasta. Şi totuşi ar fi voit să se ducă în lume şi nu putea; şedea posomorît într-un colţ şi nu era în stare să se mişte.
Hubăr şi Hubăroaie au trecut pe lîngă el fără ca să-l bage în seamă.
Era şi frumoasă şi grea clipa în care ei au intrat la Persida. Păcat numai că Mara nu era şi ea de faţă.
Naţl stătea umilit la căpătîiul patului şi se dete puţin la o parte cînd părinţii lui intrară, iar Persida îi adepta cu faţa rîzătoare.
Hubăr, deşi cam strîmtorat, era om trăit în lume şi ştia ce voieşte. El se duse la Persida şi o sărută pe frunte.
― Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră părintească, grăi apoi uitîndu-se în ochii ei.
― Nu suntem vrednici noi, răspunse ea sărutîndu-i mîna, dar copilul acesta?!
Hubăr desfăcu punga şi vărsă galbeni peste copil.
― Belşug să se reverse şi binecuvîntare asupra ta! grăi el şi se plecă să să rute copilul.
Apoi Hubăroaie îi dete Persidei cutia de argintării. Hubăr îşi îmbrăţişă şi feciorul, şi ei petrecură mai departe ca oameni care se iubesc şi de mult nu s-au văzut. Atît era Hubăr de încîntat de nora sa, încît luă hotărîrea de a merge chiar acum la Mara, ca s-o roage să vie deseară şi ea şi să petreacă cu toţii împreună; atît era de încîntat, încît chiar acum hotărî ca de la Sf. Gheorghe înainte Naţl să părăsească birtul şi să vie acasă.
Pe cînd însă ei petreceau în casă, Bandi se plimba neastîmpărat prin cîrciumă. Îi era parcă s-a sfîrşit viaţa lui şi-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el şi singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.
Cînd Hubăr ieşea, Bandi stătea în calea lui şi se uita la el drept în faţă, îndrăzneţ, fără ca să-şi ascundă mînia, gata de a-l înhăţa, mai mult smintit decît om în toată firea.
Hubăr se cutremură şi se opri cuprins de groază în loc, încît nevastă-sa trecu înainte pe lîngă băietanul care din calea ei se dete la o parte şi-l lăsă apoi şi pe Hubăr să treacă.
"Doamne! ce am eu să fac?!" grăi el după ce se văzu trecut.
― Du-te tu singură la Mara, urmă apoi peste puţin, întorcîndu-se spre nevastă-sa. Spune-i c-o rog şi eu, c-o rugăm amîndoi. Eu trebuie să mă duc la părintele pleban. Trebuie, acum, neîntîrziat.
