VIII
DATORIA
Măruntă şi uşurică, smerită şi umblînd ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă şi la căutătură, dar blîndă şi duioasă la fire, Persida şi-o reamintea, o vedea în gîndul ei, o auzea ca în aievea zicînd:
"Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa".
Şi ştia Persida care îi este datoria: asta o ştiu toţi oamenii în toate împrejurările.
"Mai întîi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători ai tăi."
Aşa zicea maica Aegidia.
Ştia Persida; e însă atît de greu a-ţi face datoria cînd nimeni nu te ajută, nimeni nu te sileşte, nimeni nu ţi-o aduce mereu aminte.
Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! cîte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? şi ce a făcut cînd s-a văzut singură, de capul ei?
Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.
Voia să meargă acasă, unde toţi o cunosc, toţi se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.
Şi acum acolo în piaţă voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-şi poată da silinţa de a o îndupleca să rămînă.
"Acum! neapărat acum!" zicea şi mergea cu pas bine apăsat şi cu inima încleştată.
Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe ţărmul apei: ar fi voit şi ar fi fost parcă în stare să sară cu ghearele în faţa lui, ca să-i vadă obrajii plini de sînge roşu. Şi, totuşi, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu şi-ar fi putut stăpîni lacrimile, şi simţea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atît de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gîndul durerii lui o sfîşia şi o seca de puteri.
Trebuia să plece, să fugă, să scape.
Iar muma ei şedea ţanţoşă şi voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.
Putea să fie şi ţanţoşă şi voioasă.
Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coşuri de struguri şi nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vîndută, dar îşi găsise cumpărători pentru lemne şi pentru plute.
A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de tovărăşie şi sarcina cădea întreagă asupra Marei.
Nu-i vorbă, ştia dînsa că n-are să rămîie în pagubă cînd Hubăr îi este tovarăş, ba Liubicek îi făcuse şi contractul aşa ca să scape uşor cu el. Avea să plătească treizeci şi patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, şi ceilalţi avea să-i plătească tot cîte şase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stînjeni, să care stînjenii la Murăş şi să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet şi multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dînsa, mai ales că Hubăr îi dădea banii numai cu împrumutare, şi luase de la el unsprezece mii pe lîngă şapte mii cheltuite de la dînsa.
Cînd s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele şi de patru ori cele treizeci şi patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atîta păcat de lemne?
Acum, după ce-şi găsise cumpărătorii, ştia şi dînsa cum şi cine.
A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curînd şi a făcut nu mai puţin decît opt sute treizeci de stînjeni, pe care-i avea aduşi pe cincisprezece plute aci la ţărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian şi de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini şi cincizeci creiţari, pe cînd alţii le vindeau cu nouă, şi dac-ar mai fi avut o mie de stînjeni, i-ar fi vîndut şi pe aceia.
Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atîte!
― Am, zicea Mara, să-l plă ţese pe Hubăr, şi grija mea e ce fac mai departe!
De aceea era ţanţoşă şi voioasă.
Sprîncenele i se încreţiră cu toate aceste cînd zări pe fata ei. Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păşi şi de a-şi ţine capul.
― Ce cauţi aici? Ce vrei?
― Mamă, vreau să mă duc acasă.
― Cum acasă?
― Astăzi, cu tine.
― Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întîmplat?
― Nu întreba, că aici nu pot să-ţi spun. Trebuie: celelalte am să ţi le spun acasă.
Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin tîrg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulţi ochii ce-o urmăriseră, şi acum ochii aceştia toţi erau îndreptaţi asupra mesei, unde dînsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulţi cunoscută.
― Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toţi se-nhoalbă la tine!
― Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.
― Nu se poate! Cum să vii tu în căruţă cu mine?!
― Mă duc!
― Dar nu te iau eu!
Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar şi apăsat:
― Nu mai stau, că te cerţi cu mine. Eu îţi spun un singur lucru: Hubărnaţl s-a întors iar aici şi nu mă lasă-n pace. Gîndeşte-te!
Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.
Mara apucă masa cu amîndouă mîinile şi o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.
― Rămîi! zise ea. Spurcatul de neamţ!
― Nu pot să rămîn: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.
― Singură nu te las! grăi Mara şi începu să facă iar la loc grămezile de struguri.
Şi totuşi nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul tîrgului: aici o ştia lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.
Ceva mai sus erau şatrele cojocarilor.
― Du-te la Trică, zise ea, şi spune-i să meargă cu tine.
― Cu cît dai grămada de struguri? întrebă o jupîneasă, uitîndu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre şatrele cojocarilor.
― Zece creiţari, ră spunse Mara.
― Să mi-i laşi cu opt.
― Ia-i şi adă banii!
Nu-i mai era ei acum să se tîrguiască. Încă atunci, pe pod, simţise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca şi cînd ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere şi de necaz că nu poate vorbi, ca să-şi verse amarul.
Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastîmpărată prin casă, în vreme ce Persida îşi făcea de lucru punîndu-şi hainele-n rînduială.
― Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în faţa Persidei.
Persida tresări ca speriată din somn.
Plecase fără ca să ştie ce s-a făcut el, cu inima îndoită şi cu capul buimăcit, şi venise tot drumul de la Arad pînă la Radna într-un fel de ameţeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi şi nu mai ştia ce vrea.
― Nu-ţi face, mamă, gînduri rele, grăi dînsa, că n-ai de ce să ţi le faci. Nu e nimic, şi de puţin cît a fost eu singură sunt vinovată.
― Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl ştiu eu pe tatăl său, care face tovărăşie cu mine ca să ia parte la cîştig, dar mă lasă singură la pagubă. Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.
― Nu! grăi Persida, dînd deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-aşa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minţi. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?
Mara fusese pornită pe ceartă şi n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minţi cînd era atît de frumoasă, atît de deşteaptă şi atît de cuminte?
― Mîine dimineaţă, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintîi: te iubeşte şi ţi-a făcut mult bine.
― Da, mamă.
― Şi să asculţi de ea.
― Da, mamă.
― Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă şi nu ştiu ce să-ţi fac, nici cum să te povăţuiesc. Am făcut ce am putut şi după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rîndul să mă uit în gura ta. Am şi eu gîndurile mele; dar tu n-ai să cauţi mulţumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.
― Nu vorbi aşa, mamă, grăi Persida înduioşată.
Ar fi voit să se apropie de dînsa, ca să-i sărute mîinile, să o îmbrăţişeze şi să-i sărute tîmplele, dar nu era obişnuită să facă asemenea lucruri.
Ar fi voit să-şi dea pe faţă inima şi gîndurile, dar se sfia.
Era muma ei femeia aceasta, şi parcă abia acum ajunsese a-şi da seama că nu-i este străină şi că nu din simţămînt de datorie numai, ci din iubire curată umblă în voile ei.
― Eu nu pot să fac ce nu vrei şi tu. Dac-aş şti că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.
― Nu plînge, grăi Mara punîndu-i lin mîna pe umăr, nu plînge, că mă împingi la păcat... Afurisit să ...
― Nu! nu! strigă Persida şi-i luă mîna şi o sărută. Să nu rosteai vorba, că e şi el om cu durere în suflet şi are mamă, care ar putea şi dînsa s-o rostească.
Ea îşi închise ochii şi rămase cîtva timp dusă pe gînduri.
― Într-o zi, urmă apoi liniştită, o suflare de vînt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei şi a spart cîteva geamuri. Am alergat acolo şi l-am văzut pe el uitîndu-se uimit la mine. M-am uitat şi eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, şi mi-a venit mai întîi să rîd, apoi să plîng de necaz. Maica Aegidia, intrînd şi ea şi văzîndu-l, m-a dat iute la o parte. Acum ştiu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă şi, după ce maica Aegidia a ieşit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din faţa măcelăriei şi am stat în ea, ca să-l văd şi să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.
― Nici tu nu eşti, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să ştii ce faci.
― Nepriceperea, întîmpină Persida, este şi ea o vină dacă alţii suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decît mine, îmi era ruşine de mine însămi şi mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paşti, însă, cînd a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda şi, ca să-i fac în pizmă, n-am ţinut drumul drept, ci am ocolit prin faţa măcelăriei, ca să mă vadă.
Mara începu să rîdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.
― A doua zi, de Paştile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Şoimoş; eu însă am schimbat drumul şi l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întîlni pe Naţl pe undeva. L-am şi întîlnit, precum ştii, pe pod, cînd ne întorceam acasă.
Mara începu să se neliniştească.
― Dar cum v-aţi înţeles, întrebă ea, ca să plece şi el la Arad?
― Nu ne-am înţeles. Eu nu ştiam că e şi el la Arad; el nu ştia că am venit şi eu acolo: s-a nimerit să te vadă cînd ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta şi a venit, precum ştii, şi el ― aşa nepoftit ― la nuntă.
― Ce va să zică întîmplarea! Vine aşa cîteodată de nici n-o bagi de seamă, şi abia tîrziu te pomeneşti că e lucru mare.
― Cînd a văzut că te superi, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat de la Arad...
― Sărmanul băiat!
― Îl uitasem aproape, cînd Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a vent să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpîni şi duminică, ziua fiind frumoasă, am ieşit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întîlni...
Mara se făcu mai neliniştită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.
― De unde ştiai tu unde ai să-l gă seşti? întrebă ea.
― De unde ştiam? răspunse Persida. Nu ştiam, dar m-am dus aşa la un noroc în Păduriţă şi l-am vă zut acolo plimbîndu-se singur. El nu m-a văzut; aş fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dînsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!
― Nu eşti, zise Mara, cum să fii? S-a întîmplat să-l vadă Trică şi să-ţi spună. S-a întîmplat să fie zi frumoasă; s-a întîmplat să-l întîlneşti: aşa au venit lucrurile, şi tu n-aveai ce să faci.
Persida dete din cap.
― Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o ştiu mai bine decît orişicine. Tu-l ştii cum era la casa părinţilor lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărărea, cu şorţul totdeauna curat. Acum era cu părul lung şi nepieptănat, cu barba încîlcită, cu faţa buhăită, cu o pălărie turtită în cap şi cu hainele purtate şi soioase, un om care petrece nopţile prin birturi şi adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am alergat la dînsul.
― Săracul băiat! grăi Mara înduioşată.
― Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rînduri prin faţa casei lui Claici, marţi tot aşa, tot aşa miercuri şi joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce aţi plecat cu toţii la tîrg, nu m-am mai putut stăpîni, i-am ieşit în cale, ca să-l întîlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el şi mă mustră cugetul!
― Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinînd.
― Cum a rămas el? urmă Persida deznă dăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mîine? Cum are să-şi petreacă zilele vieţii? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostul vieţii lui!
― Nu, fata mea, zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neştiute şi te miri unde ajungi; te-apucă ― aşa din senin ― cîteodată ceva, şi te miri la ce te duce. Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris are neapărat să ţi se întîmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.
Persida îşi ridică capul şi, ră suflînd uşor, se uită cu ochi înveseliţi la mama ei.
― Lasă-l, urmă Mara, nu te gîndi la el, nu-ţi munci sufletul pentru dînsul; cum i-ar fi, aşa să-i fie; tu cu norocul tău, şi el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum eşti, şi dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dînsul, e nenorocirea lui, dar nu şi a ta!
― Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.
― Nu! nu! răspunse Mara cu hotărîre îndîrjită. Asta nu se poate! Dumnezeu ştie, urmă ea mişcată, cît m-am gîndit eu la voi, cît am ostenit pentru voi, cu cîtă inimă v-am purtat de grijă, şi nu poate să mă pedepsească atît de aspru. Dacă te-aş vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieţii mele, dar aşzice c-au mai pă ţit-o şi alte mame ca mine şi m-aş mîngîia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu şi-a spurcat însă sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Şi mie mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!
Grăind aceste, ea îşi îmbrăţişă fata şi-i sărută ochii şi fruntea şi părul din creştet, ca odinioară, de mult, acum, cînd era copilă mică.
― Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă şi scumpă şi bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbuşit de plîns, şi spune-mi tu ce să fac.
