Sunetele se intensifică, o nouă zi e gata să înceapă...de obicei lumina era cea care îmi dădea de înțeles acest lucru dar acum...totul a fost dat peste cap, totul a devenit întunecat, totul s-a schimbat de atunci de când destinul a decis că nu merit să mai văd chipul cuiva, că nu merit să văd culorile, să citesc romanele mele favorite, să zăresc lumea asta minunată, dinamică și plină de culoare. Era tot ceea ce îmi plăcea să fac, să scriu, să citesc, să privesc frumusețea naturii, să o pictez și să îi văd chipul mamei...mama mea, îngerul meu, lumina mea!
Anne: Eric scumpule! Te-ai trezit?
Eric: Mamă! Da, m-am trezit!
Anne: Mă bucur mult! Vrei să mergi la baie?
Eric: Nu, momentan nu! Vino aici, vreau să te simt lângă mine!
Anne: O scumpule, sunt aici!
Eric: Mamă! Nu știu ce m-aș face fără tine!
Anne: Nici să nu te gândești la asta! Nu ai cum să mă faci să plec de lângă tine!
Eric: Nici nu vreau asta! Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap asta!
Anne: Puiuț...ce zici, vrei să mergem puțin la plimbare?
Eric: Da mami...oricum de tine depind!
Anne: hai că o să fie bine.
Eric: Când?
Anne: În curând!
Eric: Așa spui de câteva săptămâni...
Anne: Și asta înseamnă că într-o zi o să fie bine!
Eric: Bine...mergem la plimbare?
Mama mi-a pus o mână după capul eu și una în mâna ei și așa am reușit să ajungem undeva afară, nu știu unde dar simt clar mirosul florilor și aerul curat care îmi invadează plămânii obosiți de atâta miros de medicamente!
Aud păsărele cum cântă și simt cum iarba de la sol îmi atinge ușor pielea, e minunat! Natura e minunată, de aceea am îndrăgit-o mereu!
Dar...cum am ajuns eu așa? Da, probabil asta se întrebă mulți, adică nu am mai mult de 18 ani, abia am terminat liceul și uite-mă aici, plin de...întuneric!
Totul a început acum câteva săptămână când din cauza stresului provocat de școală, familie (ai mei au divorțat de curând), concursuri de pictură, moratea bunicului și îmbonăvirea atât de gravă a tatălui meu (are cancer și am afat asta chiar după ce s-a pronunțat divorțul), combinate cu o problemă a vederii pe care o aveam de mic (nu era gravă dar se pare că acum, amplificată de stres, s-a agravat extrem de mult), am ajuns aici, în acest spital pe care nici nu mi-l mai pot aminti! E groaznic să știi că odată cândva vedeai totul, perfect și acum...ajungi să ai nevoie de cineva chiar și când mergi la baie, e mult prea mult.
Singurul lucru care mă mai alină, adică mă alină destul de mult pentru că e singurul lucru care mă înțelege, care mă calmează, care îmi dă putere să lupt, să sper...asta e muzica! Muzica pe care o ascult ori de câte ori mă simt dărâmat, oricând simt că lumea asta mare e toată împotriva mea, când sufletul îmi e mult prea obosit, când totul în jurul meu începe să devină mult prea plictisitor, muzica e singura care mă ajută să evadez, să scap de sub tipare!
Anne: Eric, te las aici, pe mine mă cheamă doctorul, sunt copii pe aici pe lângă tine, de vârsta ta...stai liniștit!
Mama mi-a spus toate astea la ureche iar apoi a plecat și m-a lăsat acolo...da, or fi copii de vârsta mea dar nici nu vreau să îmi imaginez ce părere și-ar face despre mine dacă ar vedea că vorbesc cu ei dar mă uit în altă parte...
...:Hey! Ce faci?
Eric: Eu?
...: Da, tu!
Eric: Eu...ăă...stau! Tu?
E o fată și o simt foarte aproape de mine! Are o voce minunată! Mi-a spus cinci cuvinte dar încă pot să simt cum vocea ei îmi mângâie inima.
...: Și eu stau, și, te-am văzut aici așa singurel și având în vedere că și eu eram singurică m-am gândit că ar fi ok să ne ținem companie reciproc!
Eric: Că bine te-ai gândit! Începeam să mă plictisesc, adică asta fac de când am ajuns aici.
...: Și de când ești aici?
Eric: Eu...de trei săptămâni, tu?
...: Eu de două dar oricum e agonizant! Apropo, cum te cheamă?
Eric: Eric, pe tine?
...: Eu sunt Corina dar toți îmi spun Cori!
Eric: Ce drăguț! Mă bucur de cunoștință Cori!
Cori: Și eu, Eric! Auzi..îmi dai voie să spun ceva?
Eric: Cu siguranță!
Cori: Ești foarte drăguț!
Eric: Mulțumesc mult! Sunt mai mult ca sigur că și tu ești foarte drăguță! Adică...
Anne: Eric! M-am întors!
Eric: Mami!
Anne: Hey, avem companie?
Eric: Da mami, ea e Cori.
Anne: Anne, îmi pare bine!
Cori: Și mie doamnă! Sper că nu vă deranjez sau ceva...
Anne: Nuu, deloc, defapt eu cred că merg până la baie...mai stai pe aici?
Cori: Da, oricum nu am ce să fac altceva...
Anne: Ei, și Eric se simte la fel! Mă bucur că mai are cu cine să schimbe o vorbă!
Cori: Să știți că și eu mă bucur mult pentru asta, e plin de ciudați pe aici , fie vorba între noi!
Anne: Nouă ne spui? Ei, haideți că am plecat!
