C++

Capitolul 3

-Ai încredere in mine Arris!

Să am încredere în el ? Da, o să am, dar nu am încredere in el în niciun caz! Dacă n-ar fi fost el ? Mda, probabil că acum eram alături de părinții mei, în New Gerrsey, cu prietenii mei și probabil alături de Christian...doar dacă nu exista el în viața mea, acum eram o fată normală care nu se ascunde de un criminal...criminalul părinților mei. Tanis m-a ajutat trei ani și probabil că acum a renunțat, îmi port singură de grijă , mi-e frică, căci visez aproape în fiecare seară trecutul meu. Urăsc asta. Nu o sa dorm liniștită până Jacob nu o sa putrezească în închisoare.

Îmi alung pentru câteva momente aceste gânduri și  abia acum observ cum își tot trece Corag mâna in fața mea. Îi dau mâna elegant și cobor din mașină. Amuțesc când văd localul și o plancardă mare cu poza mea și a tabloului,  scriind mare, cu litere italice: Arris Terra.

Chiar dacă nu e numele meu adevărat..."Iris Diamont" , mă bucur că numele fals a fost trecut . O văd pe prietena mea, Sonja,  cum flirtează cu un tip...ok până aici, pare să se distreze.

-Corag!

-Da, prințesă!

-Mi-e frică...privește câți oameni...nu pot să fac asta!

-Dar nu trebuie să faci nimic! Trebuie doar sa ne încânți cu prezența ta!

-Întreci măsura, moșule!

-Eu sau tu? Moșule? Pe bune?

-Corag...

-Hai, dă-mi mâna! Tu ai idee de când așteaptă oamenii să-și facă apariția anonimul lor preferat? Îți adoră arta.

-Sper sa fie așa! Să mergem!

Îl prind de braț și intrăm în clădirea imensă. Un candelabru superb era prins de tavan și evident,  lipseau tablourile de pe pereți ! Sunt în rai, clar!

-Am 29, spune Corag și habar nu am la ce se referă.

-Poftim?

-De ani...

-Știu frumosule, încerc sa te amăgesc.  Corag...locul ăsta e magnific! Raiul pe pământ.

-Orice artist ar spune asta.

-Exagerezi.

-Eu merg să-mi salut niște prieteni! Tu distrează- te.

Corag a plecat, Sonja e cu tipul ăla și eu sunt singură, tot restul lumii vorbesc între ei şi savurează  şampania. N-am nimic de făcut, aşa că mă opresc pur și simplu să privesc ceva ce mă captiva. O pictură pe care eu am făcut-o acum un an. Stiu ca ma gândeam la părinții mei când am făcut-o. Fiecare vede ce vrea în ea, însă eu văd doar durere.

-Bună! Destul de inalt, dar nu foarte, saten cu ochi caprui, dragut...

Dragut...nu... Sunt aproape sigură că mă privea insistent de câteva minute pentru că am mai întors capul să văd cine trece pe lângă mine si el mă tot privea sorbind din paharul cu şampanie, sprijinindu-se de o masă  și privindu-mă, vrând să pară seducator.

-Iți place ce vezi? La început chiar rămăsesem puțin surprinsă ca mi-a vorbit, vocea lui mi se părea interesanta și nu știam la ce se referă.

-Mă scuzi?

-Pictura.

-Oh, îmi cer scuze...păi..tu ce vezi?