Urăsc atunci când fratele meu Charlie trebuie să plece.
Părinții mei intotdeauna incearcă să-mi explice cât de bolnav este el. Că sunt norocos că am un creier in care toate chimicalele se scurg in locurile corespunzătoare. Când mă plâng că sunt plictisit fără fratele meu mai mic, ei incearcă să mă facă să mă simt mai bine spunându-mi că plictiseala mea nu se poate compara cu cea a lui, ținând cont că e inchis și obligat să stea toată ziua intr-o cameră intunecată intr-un spital de psihiatrie.
Intotdeauna îi rog să îi mai dea o șansă. Desigur, au făcut asta la inceput. Charlie a fost adus acasă de multe ori, de fiecare dată din ce in ce mai puțin timp decât inainte. De fiecare dată, fără reușită, totul incepe din nou. Pisicile vecinei găsite în cutia lui de jucării - moarte și cu ochii scoși, lamele de bărbierit ale tatei puse pe toboganul din parcul de peste drum, pastilele mamei inlocuite cu tablete de otrăvit șobolani.
Părinții mei nu mai sunt așa siguri pe ei când vine vorba despre fratele meu. Ei spun că boala pe care el o are il face să pară că e cel mai drăgut și ascultător copil de pe planetă, dar in același timp il face cel mai bun mincinos, poate să mintă fără a avea nici cea mai mica remușcare. Ceea ce inseamnă că le vine foarte greu medicilor să iși dea seama dacă e vindecat sau dacă incă e bolnav.
Totuși asta e, trebuie să rămân plictisit dacă asta inseamnă că o să fiu in siguranță.
Urăsc când Charlie trebuie să plece.
Inseamnă că trebuie să mă prefac că sunt un copil cuminte, dar asta doar până când el se întoarce acasă.
Poor Charlie.
