Asasina

Cap.1

   Ideea inițială a fost concepută în timpul unui vis așa că  sper să vă placă. ❤

REGATUL ORLEANS, 1673

   Orice început are câte un sfârșit, noi alegem pentru propria persoană, să trăim în minciună sau în răzbunare. Pentru mine nu a fost tocmai ușor. Tristețea poate fi considerată o boală dacă nu o tratezi ca atare, încercăm din răsputeri să devenim ceea ce nu suntem până când altcineva ne oprește din drumul greșit și ne luminează calea din spate.

   Moartea părinților mei mi-a înnegrit rațiunea și m-a distrus pe interior, timp în care o altă parte din mine lua viață. M-a învățat să-mi urmez țelul indiferent de piedicile din calea acestuia. Vreau să fac dreptate cu orice preț.

   Încercarea mea de a îmbrăca rochia galbenă de pe pat dă greș. Problema e că... fir-ar să fie, a fost cea mai proastă alegere. Mă foiesc prin cameră încercând să o fixez pe mine la cât e de mare, dar nu reușesc decât să mă plâng frustrată.

- Kaytlin, scumpo, grăbeste-te, în curând va începe petrecerea! glasul bunicii mă readuce în prezent.

- Bunico, nu mă pot îmbrăca în rochia asta! spun încercând să ridic decolteul rochiei, dar în zadar.

- Dacă e de vină culoarea atunci schimb-o. spune bunica dispărând imediat din cameră, neghicind însă adevărata problemă.

   Privesc plictisită pereții de culoare roz spălăcit, iar în timp ce mintea mea străbate universul necontenit, ochii îmi fug pe toată suprafața mobilei cafenii, a reflexiei din oglindă ce mă privește straniu și apoi pe fereastra ce mă ajută să mă delectez cu apusul roșiatic. Mă dau bătută și îmi dezbrac rochia, azvârlind-o pe pat. Deschid dulapul vechi și-mi scot o rochie albastră, mai strâmtă, cu mâneci trei-sfert, pieptul dantelat, lungă și ușoară, dar cât să pară o rochie de seară.

   Despărțirea de familia mea mi-a zguduit încrederea în lumea de afară, în persoanele ce trebuiau să ajute societatea, oamenii sărăci și fără un viitor aranjat. Nu a fost doar o tragedie, o întâmplare, a fost o asasinare făcută de Frederick și Joanna, familia Runnigton. Deși se dovedeau a ne fi prieteni, planul lor era doar de a primi partea din testamentul părinților. Aflasem cu timpul de cele întâmplate, fiind prea mică pentru a înțelege realitatea. Bunica a încercat să-mi explice cu calm că mami și tati nu se vor mai întoarce, însă a pus dispariția lor pe seama ei, ca nu cumva să mă preocupe pe mine. Dar din păcate, aici s-a ajuns...

   Bunica a continuat să aibă grijă de mine ca pe ochii din cap și oricât de mult știu că o durea pierderea părinților și mai ales a scumpei sale fiice, mi-a oferit atât de multă încredere în mine pe cât trebuie și siguranță de restul lumii.

   Pentru seara asta aveam un plan. Am decis să mă răzbun pe preaiubitul lor fiu, Raffael, în vârstă de 15 ani, pentru ca mai apoi să mă ocup de părinții săi, sfâșiați de același sentiment cutremurător cunoscut mie și să dezvălui regatului secretele acestora. Era deja stabilit, pentru asta luasem hotărârea de a mă antrena ascunsă de privirea bunicii.

   Luând o mare gură de aer în plămâni, am deschis ușa să cobor scările. Bunica Ruth era în poziție dreaptă jos în holul cel mare, așteptându-mă. Părul îl avea într-un coc strâns la spate, cu o bentiță albă, având o rochie neagră de mătase lungă până jos. Mă ajunse din urmă de pe scări și se poziționă în fața mea.

- Kay, ești minunată! Să te distrezi scumpo, doar e o petrecere, bine?

   Oricât mi-ar fi ascuns tot ce simte, știu că încă o doare, dar mă voi ocupa eu de tot.

   Am aprobat printr-o legănare de cap, simțind cum gâtul mi se usucă treptat.

- Mai am ceva de luat din bibliotecă și sunt gata.

   Astfel, mă îndrept spre sala bibliotecii maiestuoase, plină de fel și fel de cărți pe etajere, rafturi, măsuțe. Deasupra șemineului din cărămidă roșiatică se află portretul mamei, elegantă, cu o statură dreaptă, îmbrăcată într-o rochie de mătase roșie, cu părul brunet și creț. Mă opresc pentru câteva secunde din căutat ca să o privesc în toată splendoarea sa. Tabloul îi conturează perfect trăsăturile fine și delicate de altădată. Este frumoasă...

   Schițez un zâmbet slab și îmi îndrept privirea către al șaptelea raft al bibliotecii, iau cartea îmbrăcată în piele neagră și desprind cu grijă cheia metalică prinsă între paginile acesteia.  Deschid încet ușa de lemn ascunsă la vedere ce se pierde în tapetul camerei. Camera scăldată în întuneric mă împiedică să găsesc ceea ce caut. Aprind cu un chibrit o lumânare pentru că mai apoi să privesc multitudinea de rafturi pe care se odihnesc diferite pistoale de calibru mic, praf de pușcă, cuțite, funii, arcuri, săgeți și altele. Camera secretă a fost ascunsă de părinții mei încă de pe acea vreme, însă am reușit să o descopăr după ce bunica a devenit stăpâna casei.

   Apuc cu mâna tremurândă un pistol, verificând gloanțele acestuia și un cuțit pe care le ascund sub rochia albastră, prinse într-un elastic al jartierei confecționate. Tremuratul îmi provoacă mâinile să transpire, astfel că îmi înfig în palmă unghiile pentru a mă readuce la realitate. Nu mai am timp de stat.

   Închid repede ușa cu cheia și părăsesc biblioteca în fugă. Peste câteva minute de parcurs cu caleașca, ajungem la castelul unde se ținea petrecerea.

   Am coborât din caleașcă și cu Melia, servitoarea, în spatele meu, am intrat pe porțile imense. Încăperea fiind scăldată în lumină, majordomi și servitoare aduc diferite sortimente de mâncare, oameni importanți și copii răsfățați stând fie pe canapele, fie pe scaune. Candelabrul uriaș din aur era poziționat în mijlocul sălii de bal, surprinzând cu mici scântei, parcă sustrase din razele soarelui, fiecare rochie sofisticată a doamnelor și domnișoarelor din încăpere.

- Kaytlin, cât mă bucur să te văd!

   Vocea blondului răsare din mulțime, făcându-mă să tresar. Mă îmbrățișează după ce afișează cel mai larg zâmbet al său.

- Raffael! O adevărată încântare! fac o plecăciune în fața acestuia.

   Zâmbește larg după ce face o plecăciune a trunchiului. Deși are doar 15 ani, e mult mai înalt pentru vârsta lui. Cârlionții săi blonzi îi acoperă fruntea într-o manieră ordonată, iar ochii săi albaștri conduc un mare vârtej al pieirii.

   Mă prinde de braț, galant și mă conduce la masa unde stau Joanna îmbrăcată într-o rochie pompoasă, roșie precum sângele închegat după o luptă cruntă de viață și moarte, cu un coc perfect făcut de niște mâini dibace; și Frederick, purtând un costum albastru închis, pentru a se diferenția de servitorii săi.

   La cât de bogați, atât de înfumurați.

   Băiatul se retrage, după ce se scuză, pentru a discuta cu alte tinere domnișoare.

- Draga mea, ce frumoasă ești! Mă bucur că ai reușit să-ți faci apariția! se ridică Joanna, în timp ce se apropie să mă îmbrățișeze.

   Se strâmbă ușor când îmi vede ținuta deloc pe gusturile ei, dar nu renunță la zâmbetul ei sofisticat. Dintr-o dată în încăpere răsună o melodie lentă.

   Acum e șansa mea.

   Melia nu e atentă la mine, vorbind deja cu alți servitori, așa că îl caut cu privirea pe Raffael. Îmi prind o bucată de rochie într-o mâna, atingând ușor pistolul pe sub aceasta și mă îndrept spre blond cu pași hotărâți. După seara asta, Raffael Runnigton o să fie prima victimă a răzbunării.

___________

   Buun... Sper să vă fi plăcut; e doar o mică invenție la care am pretenția că va evolua cu timpul. Vă aștept părerile, chiar și criticile despre aceasta sunt bine venite. Mulțumesc că ați trecut pe la ea.