Asasina

Cap. 4

- Ești o mucoasă insuportabilă, la fel ca mama ta!

- Nu ai dreptul să vorbești așa despre mama!

- Nu țipa la mine, sclifosito! îmi dă o palmă peste obraz, întorcându-mi capul în direcția opusă. Erai doar un copil când s-a întâmplat și totuși hoașca aia bătrână trebuia să fie cu ochii pe noi și să-ți comunice ție.

- Lasă-mi bunica în pace! Mi-ați luat totul, criminalilor! Ea e tot ce mai am...

Lacrimile îmi inundă fața și-mi încețoșază privirea. Suspinele mele continuă să se audă precum un plânset de copil.

- Oh, scumpa mea! Dar n-am vrut să te sperii. începe cu o voce calmă, plină de scârbă. Nu e timpul să-ți verși lacrimi pentru ceilalți, ci pentru propria persoană, drăguță.

Joanna ridică cuțitul înspre fața mea, având un zâmbet monstruos pe chip, tăișul rece atingându-mi încet obrazul. Vârful ascuțit intrase în carne cu o sete de canibal, provocându-mi durere necontenită. Sângele îmi zvâcni din tăietură, scurgându-mi pe față, pătând rochia cu firicele roșii de suferință, neîntrerupând țipătul zbuciumat.

- Oprește-te!

- Domnișoară, v-ați trezit! Doamne ajută! Ați avut un coșmar și nu reușeam să vă trezesc sub niciun chip. îmi spune Melia palidă la față.

Așa e! Sunt în patul meu, foarte transpirată, pulsul accelerat și... obrazul meu nu e despicat în două. Deci chiar am avut un coșmar cu ducesa...

- Ce s-a întâmplat?

- Am venit după cinci minute în baie ca să vă aduc prosoape noi, dar v-am văzut întinsă pe jos și m-am speriat groaznic. Am chemat-o pe doamna Ruth și v-am adus în pat după care v-am schimbat.

- Mulțumesc Melia, acum mă simt mai bine, te poți retrage.

După plecarea Meliei, mă ridic din pat, ținându-mă de balustrada acestuia. Picioarele nu mă ascultă, simțindu-le ca de gelatină, ochii îmi fug din orbite și iar am amețit. Mă așez pe scaunul de la oglindă cu o mână pe frunte.

- Ce mi se întâmplă?

***

- Kay, o să plec până în sat pentru o plimbare scurtă. Ai grijă de castel!

- Sigur, bunico.

Îmi iau o carte din bibliotecă și-mi îndrept pașii spre ieșirea din castel. Soarele strălucește deasupra noastră, iar vântul de vară îmi răcorește chipul plâns de la somn. Rochia în care sunt îmbrăcată este albă și cam subțire. Pășesc cu picioarele goale pe iarba verde, proaspăt tunsă, așezându-mă sub un copac.

De pe această colină am o vedere ca în povești a castelului. Timpul și-a pus amprenta și pe el, unii slujitori au plecat, în timp ce alții și-au continuat meseria sub protecția acestuia, devenind parte din familie. Păsările dansează pe bolta cerească după care se așează jucăușe pe crengile copacului ce-mi oferă umbră din plin.

Încep să citesc câteva rânduri din cartea proaspăt începută din biblioteca veche a castelului, când un glas răgușit mă face atentă.

- Domniță! face o plecăciune.

- Ce cauți tu aici? țip discret, șocată de apariția sa la curte.

- Am venit în vizită. Am înțeles că nu vă simțiți prea bine și m-am gândit că aveți nevoie de companie.

- Cine ți-a spus asta? întreb reticentă.

- Servitoarea dumneavoastră de încredere. Acum m-aș putea așeza lângă majestatea voastră? afișează un zâmbet ștrengar de enervant.

Tipul ăsta mă calcă pe nervi. Ultima oară l-am văzut la bal încercând să mă țină departe de Raffael. Ce caută tocmai aici?

Se pune pe iarba rece de la umbră, lângă mine și își închide ochii poziționându-și fața înspre cer. Îl observ cum inspiră din abundență, purtând pe chip un zâmbet adorabil, ceea ce mă face și pe mine să recurg la același gest.

- Nu ar trebui să-ți aperi stăpânul, domnule majordom?

- Te rog, spune-mi Christofor. Și azi am liber.

- Un nume regal... Cum ai ajuns să-l slujești pe prinț?

Am lăsat cartea lângă poalele rochiei.

- Să spunem că am avut noroc.

Dintr-o dată se ridică și se pune în dreptul meu, în picioare. Îmi ridic capul ca să-i văd chipul și fără să vreau mă înroșesc.

- Mă puteți însoți la o plimbare cu calul? îmi spune în timp ce îmi oferă mâna în mod galant.

- Sau am putea face o întrecere, domnule majordom, călare.

Mă prinde de încheietură ușor și mă ridică de pe sol. Îmi zâmbește ușor și mă mângâie pe cap precum un copil mic. Mă încrunt la el și gestul meu îl face să râdă zgomotos, așa că îi dau peste mână.

- Îmi cer scuze, prințesă, dar îmi aduceți aminte de o prietenă foarte bună din copilărie.

- Și ea te ura? îl întreb plictisită.

- Nu, era la fel de scundă. chicotește răgușit.

Îmi dau ochii peste cap, ignorându-l și mă îndrept spre grajduri cu el pe urmele mele. Ne alegem fiecare câte un cal și îl las în spate, pornind înainte.

Obișnuiam să îmi petrec timpul călărind cu mama, deși mai mult ea mă plimba pe calul său.

Îmi iau calul, așteptându-l pe Domnul Enervant. Iese din grajduri ținându-și calul de hățuri, mângâindu-l din când în când pe bot.

Simt că mă holbez prea mult la el și obrajii mei se încălzesc rapid. Vine în dreptul meu și se urcă pe calul său negru.

- Să înțeleg că aveți o pasiune pentru călărie, majestate?

- Nici nu-ți închipui! îi răspund rapid.

Mă întorc cu spatele și mă urc pe calul alb. E ceva nou acum... Se simte ciudat în compania altcuiva.

- Vă simțiți bine? mă întreabă Christofor îndată ce-mi zărește starea mai retrasă.

- Te îngrijorează ceva, domnule majordom?

Îmi oferă un zâmbet șiret și se îndreaptă de spate, fiind pe poziții. Înfumuratule! Îi dau bice calului și iau fața călărețului, dând startul la întrecere.

____________