Asasina

Cap. 7

   Ziua Regatului Orleans se apropie, o sărbătoare ce se ține în fiecare an timp de trei zile. Toate lumea se va simți în largul său, va cânta, va dansa, luând o mică pauză de la muncile de zi cu zi. Pregătirile cer o grămadă de timp și efort, așa că mi-am pus în plan să devin mai responsabilă și demnă de a fi numită prințesa regatului. Am început prin a verifica toate posturile alocate pregătirilor în palat.

- Kaytlin, las-o pe Helen cu preparatele și du-te în sat să vezi cum stă treaba pe la tarabe. îmi spune rapid bunica după care dispare din vizor.

   Dau din cap rapid, înșfăcând o brioșă pe de tava argintie din bucătărie.
Îmbrăcată într-o rochie verde smarald, cu cizmele cu toc negre, cu cu cuțit la jartieră pentru orice eventualitate, mă îndrept spre sat, nu înainte să-mi iau pelerina neagră ca să trec neobservată.

   Cobor dealul ce face legătura între castel și sat, trecând pe lângă niște copii ce strângeau mere în coșuri împletite. Îmi zâmbesc și fac cu mâna nerăbdători.

   Se pare că toată lumea se pregătește de petrecere. Vântul bate încet, trimițând flori de cireș spre bolta cerească ca un vârtej. Miresmele încântătoare parfumează aerul ușor răcoritor. Un zgomot asurzitor de roți de căruță se aude din spatele meu.

- Aveți grijă!

   Căruța oprește în fața mea, caii se sperie, aruncând cu copitele în aer și nechezând asurzitor, lăsând un nor de praf să mă înconjoare. Tușesc involuntar. Două persoane coboară rapid din căruță fugind înspre mine.

- Sunteți bine, domnișoară?

   Un bărbat înalt, musculos și bărbos, cu brațele muncite zile în șir, ajunge în fața mea vizibil îngrijorat.

- Te rog, mă poți duce până în sat?

- Sigur. Hai, urcă, domniță! îmi spusă bătrânelul din spatele tânărului.

   Urcată în căruță, bărbatul dă bice cailor și ne îndreptăm cu viteză la vale. Nu au durat decât cinci minute, dar am ajuns să văd casele împrăștiate pe o parte și de alta a drumului, femei cu copii de mână, cărând legume și fructe în coșuri, bărbați ce adunau lemne pentru  construirea hambarelor și caselor.

   Ajungem în centru, unde erau tarabe prin prejur. Încă se lucra la ele, dar nu erau prea aproape de sfârșit.

- Mulțumesc că m-ați luat cu voi.

   Bărbații aprobă zâmbitori din cap și se duc să lege caii. Mă uit la mulțimea de oameni chinuiți și ocupați. Oare cineva își va da seama că sunt prințesa? O bătrânică lângă o tarabă încerca să așeze pe masă de-ale casei. M-am îndreptat spre dânsa văzând-o cum se chinuia.

- Vă rog, lăsați-mă să vă ajut. Vă puteți odihni puțin!

   Iau un pahar de lângă dânsa și îl umplu cu apă rece și răcoroasă, proaspăt scoasă din fântână.

- Poftiți!

   Bătrânica continuă să mă privească mută, cu părul său cărunt prins într-o basma neagră, în hainele ponosite de culoarea pământului. Nu mai spune nimic și acceptă paharul plin ochi, după care îl savurează. Se așază pe un scăunel la umbră și închide ochii obosită.

   Iau legumele și fructele din coșuri și încep să le aranjez în mod artistic pe mese, după ce le spăl cu apă. Simt cum cineva trage de o parte din rochie și îmi cobor privirea.

- Domnișoară, îl puteți ajuta pe tata? o fetiță șatenă de vreo patru anișori îmi prinse tivul de un colț din rochie și se uită cu ochii săi mici, negri și triști.

- Sigur, scumpo, să mergem la tatăl tău!

   Am luat-o de mână pe micuță după ce m-am asigurat că bătrânica e bine.

- Tati, tati, am adus un ajutor. Nu mai trebuie să muncești singur! strigă fetița aproape cu lacrimi în ochi.

- Niel, ce ai făcut? Mă scuzați că v-a deranjat, nu știe cum să se poarte cu străinii. spuse bărbatul murdar, ars de soare într-o manieră neglijentă.

   Poartă o barbă nerasă de câteva săptămâni, părul negru îi e prăfuit, are niște veșminte închise la culoare, ponosite, iar picioarele îi sunt goale. Îi iau ciocanul din mână și mă întorc cu fața înspre dânsul.

- Se pare că fiica dumneavoastră are dreptate. Aveți nevoie de ajutor. De unde să încep? răspund hotărâtă.

   Bărbatul trecut de vârsta mijlocie se uită la fetița care plânge încet. Coboară la nivelul ei și o ia in brațe strâns. Oftez cu greu, simțind un junghi în piept.

   Apuc scândura ce stătea să pice și o trag cu putere până cade jos. Cât de greu poate fi? Îmi descalt cizmele și le pun într-o parte pe nisip. Folosesc ciocanul să sparg în bucăți lemnul putred și caut altul în grămada de lângă mine. Bat patru cuie în colțuri și iau încă o scândură pentru a acoperi gaura hambarului, aplicând același tratament. Observ mai multe scânduri prinse anapoda, iar acoperișul stă să cadă. Îmi trebuie ajutoare.

   Ies în mijlocul drumului și întreb bărbații ce îi găsesc dacă mă pot ajuta.

- Dispari, copilă! spune cineva după  care mă bruschează.

   Ce e în neregulă cu ei?

   Oftez și continui singură să îndepărtez scândurile grele, una dintre ele căzându-mi pe colțul rochiei, rupându-se materialul. Of!

   Simt cum gâtul mi se usucă treptat, iar căldura îmi provoacă o durere de cap.  Măcar nu mi-am rupt degetele. Mă dau mai în spate să observ construcția și zâmbesc în gând de reușită. Un val de căldură își face simțită prezența, iar eu am senzația că amețesc de la soarele arzător, picuri de transpirație trasând linii umede pe obraji. Mă țin cu o mână de stâlpul de lângă și mă așez încet pe pământ.

   Fetița și tatăl său au plecat cu altă treabă în sat, acum ceva timp, după ce mi-au mulțumit enorm de mult pentru ajutor. Nu puteam decât să zâmbesc. Copila purta un zâmbet atât de inocent pe chip, încât mai aveam puțin și mă lăsam pradă lacrimilor.

   Închid ochii simțind căldura dogoritoare, ascultând vocile sătenilor ce trec pe drum, copite de cai și metale dure ciocnindu-se. Mereu am fost așa plăpândă din cauza căldurii?

- Majestate!

   Un glas subțire și speriat mă trezește din visare. Oare cine o fi? Îmi simt picioarele moi și sunt zguduită de cineva anume. Nu pot să văd decât razele soarelui ce mă ard. Într-o secundă simt ceva ud și răcoritor ce-mi străbate pielea. Cineva aruncase apă pe mine, udându-mă din cap până-n picioare. Tresar imediat deschizând ochii.

- Majestate, sunteți bine? Melia mă privește îngrijorată ținând în mână un pahar cu apă.

- M-ai udat! exclam uimită.

- N-am avut încotro! Nu răspundeați. îmi răspunde rapid, încruntată, vizibil deranjată.

   Îmi las capul pe spate oftând, puțin  amuzată de gestul ei.

- De ce ești aici, Melia? S-a întâmplat ceva?

- De fapt, da. Am aflat ce s-a întâmplat cu unele din tarabele pregătite pentru sărbătoare. A fost o gloată de tâlhari din Vest.

- Știi pe unde au luat-o? încerc să mă ridic în picioare.

- Din păcate nu. Dar am auzit prin sat că se vor întoarce, la castel de data asta... C-ce faceți? spune când mă observă în picioare.

- Mă duc după ei. Trebuie să apăr castelul. Bunica s-ar putea să nu știe de complot.

- Cum rămâne cu deschiderea? Sătenii vor să cunoască viitoarea regină.

- Mai bine să nu știe cine i-a ajutat decât să știe cine le-a îngreunat viețile în tot acest timp.

   Îmi îndrept pașii hotărâți spre castel când îi adud strigătul Meliei din depărtare.

- Prințesă, aveți grijă!

____________