Asasina

Cap. 9

- Chris...

    Tot ce a spus, nu poate fi adevărat. Nu-mi amintesc nimic din copilărie. Nu-l cunosc... La bal a fost prima dată când i-am văzut fața și de atunci îmi tot apare în cale și mi dă viața peste cap.

- Dacă tot ce spui e adevărat, atunci de ce nu pot să-mi aduc aminte de tine?

- A fost cu multă vreme în urmă... Eram amândoi în căsuța din copacul cel bătrân de unde ai căzut și te-ai lovit foarte grav la cap. Tatăl tău a pus imediat să fie dată jos.

   După ce termină de vorbit își lasă capul în pământ, stând cu greu legat la spate. Nu l-am mai văzut pe Christofor așa de trist...

- Dacă ați terminat cu cearta de îndrăgostiți, să continuăm, nu-i așa, majestate? întrerupe discuția bărbatul.

   Mă ridic în picioare cu greu din cauza loviturii, ceea ce-l face pe cel din fața mea să se dea un pas în spate cam bulversat. Îmi îndrept privirea spre Christofor ce stă încă în genunchi și îi zâmbesc.

- Sper că o să-ți faci timp după să-mi povestești mai multe pentru că oricum n-o să ai încotro.

   Rup funia ce o desfăcusem cât de cât de la spate, simțind cum încheieturile îmi sângerează ușor și pun mâna pe pistol, împușcându-l pe cel ce se numea Kevin, în stomac. Christofor se ridică și îl lovește pe cel din spatele său cu picioarele. Îi desfac funia și ia arma mea de jos. Se năpustește asupra altor doi doborându-i la pământ.

   Mă îndrept spre bărbatul brunet ce mă înjură zgomotos și aleargă înspre mine. Mă feresc cu greu de cuțitul său ce aproape îmi atinsese fața pentru că îmi pune piedică ceea ce mă aduce din nou la pământ. Îl prind de picior și înfig cuțitul din cizmă în glezna sa. Cade urlând de durere, sângele pătând vizibil bucata de material. Mă ridic și îndrept pistolul de pe jos spre el.

- Nimeni nu mă amenință și scapă nepedepsit!

   Apăs pe trăgaci, glonțul trecând prin pieptul acestuia, provocându-i o durere năucitoare ce îi traversează fiecare mușchi. Cade secerat la pământ, iar eu răsuflu ușurată văzând cum în jurul său apare o baltă de sânge.

   Nu meriți această viață, nenorocitule!

   Iau foaia și o ard imediat, simțind cum flăcări mici îmi luminează ochii. Răsuflu ușor, încă tremurând nervos. O pereche de brațe se înfășoară în jurul meu, strângându-mă la pieptul său și oferindu-mi un val de căldură protectoare.

- Ești bine? mă întreabă Christofor.

- Vreau acasă! șoptesc încet.

   Mă întoarce cu fața înspre el, încercând să-i citesc expresia. Ochii îi strălucesc într-o culoare vie, ciocolatie, părul îi e răvășit, iar pe brațe i se pot observa câteva zgârieturi de cuțite. Îmi mângâie obrajii încet, aducând o avalanșă de furnicături în tot corpul.

Mă simt ciudat!

- Îți voi spune totul, promit! Acum trebuie să te aduc înapoi pentru deschiderea sărbătorii.

- Nu mai contează oricum. Am reușit să-i opresc la timp.

   Îmi pun capul pe pieptul său ușor timidă și răsuflu zgomotos, închizând ochii și zâmbind slab. Își înfășoară brațele și mă strânge la piept, lăsându-mă să-i inspir mirosul bărbătesc. Simt cum sunt luată pe sus și urcată pe cal. Nu-mi deschid ochii, iar tot ce mai aud sunt copitele calului pe pământul aspru.

***

   O bucată de material rece și ud îmi răcește fruntea, aducând vibrații calmante către trup. Încerc să deschid ochii cu greu din cauza razelor de soare ce îmi deranjează chipul.

- Kay, ești bine, scumpo? un glas domol mă învăluie într-o ușoară armonie.

- Bunico?

- Sunt aici, draga mea!

   Mă ia de mână și mă strânge în semn protector. Îmi trasează linii imaginare de-a lungul degetelor exact ca în copilărie. Peste câteva minute reușesc să mă dezmeticesc și mă ridic în capul patului. Îmi duc privirea prin cameră și nu mai simt oboseală ca în alte dăți. Bunica îmi întinde un pahar cu apă și o pastilă pe care o refuz dintr-o legănare de cap.

- Sunt bine. îi șoptesc.

- Bun... Că altfel n-aș fi știut ce să fac. mă îmbrățișează strâns. Oh Kaytlin, cât de imatură poți să fii, mi-am făcut atâtea griji când n-ai apărut la deschidere!

   O simt pe bunica cum suspină încet, îi simt nervozitatea acumulată și cum reușește până la urmă să se descarce. Știu că i-a fost greu. Și eu mi-am făcut griji pentru mine, pentru toți. Sunt încăpățânată... Asta ar putea odată să-mi sape propria groapă sau m-ar putea ține în viață.

- Îmi pare sincer rău, însă a trebuit să o fac. E datoria mea de prințesă să-mi ajut regatul ca până la urmă să fie pe mâini mai bune.

- Oh Kay, dar e deja pe mâini bune!

   Bunica îmi sărută obrajii ceea ce-mi aduce o sclipire în ochi și un sentiment cald, reflectat pe buze printr-un zâmbet.

- Cred că ai multe întrebări... Iar Christofor e aici să-ți răspundă la ele. Îmi pare rău, draga mea, că nu ți-am spus până acum. Dar până și pe mine m-a uimit apariția sa.

- E ok, bunico, o să discut cu el! îi zâmbesc bunicii și mă duc spre dulap pentru a mă schimba. Ce zici, rochia verde sau roz? o întreb arătându-i pe cele două.

- Nu te-am mai văzut de mult zâmbind așa, chicotește bunica. Îmi place să văd că ochii tăi nu și-au pierdut sclipirea, smaraldul meu prețios.

   Mă îndrept către ea și o iau în brațe strâns.

- Îți mulțumesc că-mi ești alături mereu! Te iubesc! o sărut pe obraji.

   Bunica iese din cameră încă chicotind. Mă îmbrac cu rochia roz pal și mă pun la oglindă să-mi pieptăn părul încâlcit. Îmi așez coroana pe cap și răsuflu plină de emoții, privind încă o dată spre oglindă.

   Te-ai schimbat Kay, ai reușit să o faci!

   Cobor scările până în hol unde dau de Melia ce-mi zâmbește cald și-mi arată prin semne că mă așteaptă cineva în bibliotecă. Mă îndrept cu pași mărunți și deschid ușa mare de lemn de cireș. Așa și e... Stă în picioare, citind titlul unei cărți de pe raftul cinci, cartea mea preferată.

____________
💚

*La media rochia lui Kaytlin