Asasina

Cap. 5

   Călărim de mai bine de o oră, pe cer deja conturându-se forme stranii pictate în culori pastelate. Ne-am oprit la un iaz și Christofor a legat caii pentru a bea apă, cât timp eu m-am pus jos pe iarbă. Am închis ochii și am ascultat liniștea serii. Dar un foșnet m-a luat prin surprindere, semn că am fost de la început urmăriți. 

   M-am ridicat brusc și am scos pistolul ascuns sub rochie. Nu plec niciodată fără el. Am apăsat pe trăgaci, descărcându-se imediat în tufișul din stânga mea. La zgomotul produs, Christofor a venit în fugă spre mine, lăsând caii unde erau. M-am apropriat încet cu el în urma mea.

- Stai în spate! i-am ordonat, nelăsându-l să mai spună nimic.

   Încăpățânat cum e, a pufnit nervos și a luat-o în față, scoțând de după tufiș o persoană. Îl ținea strâns de guler pe bărbat, acesta scâncind imediat de durere. Nu-l omorâsem, glonțul trecuse prin brațul său, provocându-i o pată de sânge pe cârpa spălăcită de pe el.

- Ai vrut să-l omori! icnește Christofor.

   Doar puțin!

   Privirea lui furioasă mă înjunghia în piept, respirația lui era rapidă și mai că voia să mă transfigureze cu gândul.

- Asta îmi era intenția! Și nu țipa la mine! îl împing cu degetul în pieptul său tare ca piatra.

   Se observă că e nervos după felul în care mă privește.

   Eh la naiba!

   Omul din fața mea e înalt de statură, în jur de 30 de ani, murdar pe față și pe brațe, hainele îi sunt jerpelite și rupte, iar pe chip i se citește frica și durerea.

- Cum te numești?

   Tace și se uită la mine inexpresiv ceea ce mă face să-l disprețuiesc din ce în ce mai mult. Ridic pistolul până în dreptul feței lui, dar majordomul încăpățânat mi-l prinde și-mi răsucește brațul la spate.

- Ce încerci să faci? strig la el.

- Tu ce vrei să faci? Să-l omori? E doar un biet om.

- Pentru tine toți sunt nevinovați. Nici nu ai idee de ce sunt ei capabili. icnesc nervoasă.

- Știu doar că nu rezolvi nimic dacă îl omori. O să vină și mai mulți, se vor răzvrăti, iar castelul va fi invadat. Asta îți dorești?

   Are dreptate! De ce nu m-am gândit la asta mai devreme? Castelul e totul pentru mine, oamenii, sătenii, bunica. Cât de egoistă pot să fiu!?

   Îmi cobor capul în pământ și dau drumul pistolului, iar Christofor îl ia și-l pune la spatele pantalonilor. Mă îndepărtez de el fără să-l mai privesc. Îl urăsc atât de mult! Cine se crede el? Îl văd pe cum îl leagă pe bărbat de un copac după ce îl lovește la ceafă, lăsându-l inconștient.

- Cum ai făcut asta?

- Nu ești singura, prințesă, care știe să se bată. zâmbește arogant și își ia calul.

   Călărim înapoi spre castel, dar din depărtare se aude un tunet puternic, ceea ce mă face să mă neliniștesc. Pe bune acum! În câteva minute, ploaia se revarsă asupra noastră, picurii de ploaie sunt reci, rochia mi se lipește de corp și privirea mi se încețoșază. Vântul începe să vuie puternic, părul mi se încurcă deasupra capului, iar câteva fire mi se lipesc de obraji.

- Ho, încet! opresc calul pentru a fi sigură că acesta e drumul cel bun.

   Îmi ridic privirea spre cerul deranjat de norii negri. Oare cât e ceasul? Sper că bunica nu a ajuns la castel. O să o încurc rău de tot. Trebuie să recunosc că pentru o prințesă nu sunt deloc responsabilă.

- Veniți, majestate, n-avem timp să reflectăm asupra vieții. Ploaia se va înteți imediat și n-o să mai reușim să ajungem la castel. vocea lui Christofor mă trezește din gânduri.

   Arogantule! Crezi că le știi pe toate!

- Știu asta! Însă nu avem cum să ajungem la timp. Orice moment poate fi fatal pentru cai și-mi interzic să-i pierd. Vino după mine!

   O iau înainte pe drumul din spatele nostru. O să fie mai aproape decât castelul, în momentul ăsta e singura soluție.

- Unde crezi că te îndrepți? țipă Chris din spatele meu.

- Poți să te calmezi? Știu ce fac. Am văzut un hambar părăsit acum câteva minute. strig în bătaia vântului.

   Ajungem la hambar și legăm caii, după care le dăm de mâncare fânul și grâul din înăuntru. Hainele lui Christofor i s-au lipit de corp, părul fiindu-i deranjat de vânt. Pieptul îi e conturat de apa ce se scurge din bluza de mătase, iar brațele cred că îi sunt reci. Obrajii uzi se colorează încet, iar buzele îi sunt vineții.

- Aham, prințesă, cred că ar fi bine să vă schimbați... își drege glasul, uitându-se în altă parte.

   Mă uit la mine și roșesc rapid căci rochia albă nu prea mai acoperă nimic, fiind strânsă și lipită pe mine din cauza ploii.

   Mă întorc cu spatele rapid, impacientată, nelăsându-l să mai spună nimic, încercând să mă acopăr cu brațele. Obrajii mi se colorează rapid și nu de frig, iar aerul e greu de respirat.

   Îl simt cum se aproprie de mine încet. Zgomotul produs de ploaie căzând pe țigla distrusă a hambarului e tot ce se mai aude. Respirația sa caldă de pe gâtul meu îmi produce furnicături pe piele pe care le detest. C-ce tot face?

   Degetele sale reci se așează încet pe porțiunea de piele descoperită și trag puternic de corsetul rochiei până aerul îmi întâlnește plămânii însetați. Respir mulțumită și în continuare rușinată.

- Du-te să te schimbi, o să răcești! îmi spune cu calm după care se întoarce cu spatele și-mi aruncă un material textil uscat din buzunarul de la șaua sa.

   Îl văd cum trage de bluza sa pentru a o da jos. Nu mai stau pe gânduri și îmi iau tălpășița după o copiță de fân pentru a-mi îndepărta rochia distrusă, cu greu, însă.

   Ce e în neregulă cu el? Ba nu... Ce mi se întâmplă?

____________