Încă îl mai iubești

P r o l o g

          M-am pierdut.

          Credeam mereu că sunt stăpână pe sentimentele mele, dar a fost necesar doar o clipă și o dragoste uitată, pierdută printre vechile amintiri, ca acea încredere să fie răpită de un ocean de sentimente, de trăiri, de furnicături pe piele.

          A fost un șoc, ca un curent ce a ajuns în cel mai depărtat colțișor al sufletului meu, o licărire care m-a făcut să-mi amintesc tot amalgamul de emoții pe care reușisem să îl țin în lanțuri, departe de centrul inimii mele. Însă acea noapte îmi adusese în minte totul, lupta cu mine însămi, tremurul pe care îl simțeam când mâna lui îmi atingea obrajii, dansul pe care inima îl facea când buzele lui reci se lipeau de fruntea mea, gelozia din vene când îi zâmbea alteia și acea femeie se bucura nestingherit de zâmbetul lui, lacrimile care nu mai erau doar o simplă amintire vagă. Și atunci am izbucnit, fugind printre oameni și cerându-mi scuze la fiecare secundă, până am cedat și am simțit două brațe în jurul meu. Nu era nevoie să îmi întorc privirea ca să îmi dau seama cine e. Îi cunoșteam respirația, iar sentimentul de acasă își găsise imediat loc în interiorul meu. M-am lăsat purtată de brațele lui, de căldura pe care o emăna. Totul mi se părea atât de ireal. Inima îi bătea puternic și se cutremura ușor.

          Nu mai aveam timp nici de vise și nici de cuvinte pline de regret. Aveam bucăti de amintiri prinse în sticle de cristal. În acea dimineață înțelesesem că totul ar fi fost diferit, dacă am fi lăsat sentimentele să ne alunece pe buze cu câtiva ani în urmă, dar nu s-a întâmplat, iar povestea noastră s-a pierdut înainte să fie scrisă sau simțită.