Încă îl mai iubești

Capitolul 2

         Nu știu dacă corpul îmi tremură din cauza prezenței sale sau din cauza șocului. Tot ce știu e că vreau să plece cât mai repede cu putință. Piciorul său obligă ușa să rămână deschisă și deși îi forțez închiderea, nu schițează nimic în ciuda durerii existente. Practic, îi strivesc piciorul între ușă și tocul acesteia, iar el nu spune nici câr!

          — Iubito, trebuie să vorbim.

          — Nu! mă răstesc.

          Tot corpul îmi e lipit de ușă și mă chinui și mai mult să o închid, dar forța mea nu se compară cu a lui. Un țipăt ascuțit îmi părăsește gâtul când cad pe parchetul rece. Ușa se bălăngăne în balamale și Byron dă năvală în holul îngust.

          Respirația îmi e accelerată iar inima-mi bate ca nebuna, crezând că în curând o să-mi cedeze. Capul îmi vâjâie îngrozitor, iar când îmi ridic privirea într-a sa, flacăra furiei mocnește în ochii săi întunecați, înspăimântându-mă mai tare ca oricând. Niciodată nu l-am văzut în starea asta, atât de furios, încât ar distruge orice îi vine-n cale, chiar și pe mine.

          — Katrina, rostește printre dinți. N-ar fi trebuit să faci asta!

          Mă prinde cu ambele mâini de brațe, ridicându-mă brutal și icnesc din cauza durerii persistente. Mi-a mai fost frică de el în trecut, când îl enervam din lucruri minore, dar nu ca acum. Acum îl cred în stare de orice.

          — Cum ai ajuns aici? șoptesc printre sughițuri.

          Corpul firav îmi tremură din toate încheieturile și dacă mi-ar da drumul, picioarele mi-ar ceda.

          — Nu contează cum am ajuns aici. Contează că sunt și, acum, nimic nu ne mai poate despărți. Ți-am zis să te întorci, ți-am promis că mă voi schimba, dar ai făcut pe fetița râzgâiată, și o să plătești pentru asta.

          Obrajii îmi ard și probabil sunt roșii ca racul, iar lacrimile fierbinți nu ajută în momentul ăsta. Par slabă, atât de mică în fața sa și a poziției sale impunătoare. Vreau să fiu curajoasă, trebuie să fiu. Dar cum să fac asta când sentimentele mele sunt un talmeș-balmeș? Acum simt milă și compasiune pentru el, îmi vine să cred promisiunea lui, pare sincer, dar apoi îl urăsc din toata inima. Am renunțat la atâtea pentru el, încât nu ar fi meritat să renunț și la el, singurul lucru ce-mi rămăsese. Dar situația în care mă aflu acum, și el cu comportamentul său, mă fac să vreau a-i da cu un ciocan în cap. Știu că îmi voi petrece tinerețea într-o închisoare, dar n-o să mai aud de el în viața mea.

          — Te iubeam, Katrina! Ai încercat să faci din mine un om pe care nu-l mai întâlnisem. Odată eram atât de schimbat și-mi plăcea al naibii de tare cum eram încât, ca un copil naiv, credeam că o să dureze la nesfârșit și credeam că nimic n-o să se schimbe. Când eram împreună, nimic nu ne stătea în cale, nici oamenii, nici vremea. Singurul inamic era timpul cu care ne mai luptăm și acum. El e la fel ca răbdarea mea–amândouă se scurg, exact ca nisipul într-o clepsidră. Și ghici ce? S-a terminat!

          Vreau să îi spun atâtea, să îi țip o mie de injurii în față, dar am rămas paralizată. Sunt incapabilă să mișc și un deget. Byron nu arată a bărbat de care să te temi. Singurul lucru fioros la el sunt ochii sticloși ca blana unei pisici negre în lumina soarelui.

          Izbucnește în râs și încep a plânge și mai tare. Nu sunt atât de puternică, n-am inima de piatră. Nu pot să-l mai suport și acum, după câte am trăit. Asta e prea mult. Apa din paharul vieții mele dă pe afară și simt că în curând o să cedez.