Încă îl mai iubești

Capitolul 5

     Întunericul pustiu se lasă imediat cum Christian oprește mașina, fapt ce determină și farurile acesteia să facă același lucru.

     Nu știu exact unde am ajuns fiindcă el nu mi-a dat prea multe detalii, spunându-mi doar să am încredere în el și așa voi afla de unde ne cunoaștem. De fapt de unde mă cunoaște pentru că eu nu-mi aduc aminte de el nici măcar puțin. Nu văd vreo legătură cu acest loc straniu, dar, ciudat, îmi oferă o stare ce am mai simțit-o într-un trecut foarte îndepărtat, mult prea îndepărtat ca să-mi aduc aminte cu exactitate toate detaliile.

     Îl privesc pe furis, cu coada ochiului, pe bărbatul din stânga mea. Are privirea fixată dincolo de bord, spre miile luminițe colorate. Cine a spus că New York-ul este orașul ce nu doarme niciodată, a avut mare dreptate. Priveliștea oferită este una ce o vezi doar în filmele de dragoste, când cei doi îndrăgostiți merg pe vârful unui deal să privească apusul.

     Fără să îi adresez vreun cuvânt, deschid portiera și ies în frigul iernii. Vântul nu adie deloc și doar câțiva fulgi cad lin din cer peste marea de lumini. Claxoane se aud în surdină, stricând atmosfera magică, formată de broboadele albe și priveliștea superbă.

     Christian mă urmează, venind lângă mine și, cu un simplu gest ce-mi face corpul să vibreze, îmi așează pe umeri geaca sa.

          — Dar tu? îl întreb. Nu poți rămâne doar într-o bluză. Sunt minus două grade aici.

          — Îmi e bine așa, mă liniștește, lăsând la iveală un zâmbet dulce. Chiar nu-ți aduci aminte de mine?

     Ridic curioasă o sprânceană, trăgând fermoarul gecii până la capăt. Mă priveste plin de speranță, așteptând cu nerăbdare un răspuns din partea mea.

          — Ar trebui?

     Aș fi vrut să îi spun că-mi aduc aminte, doar ca să nu mai văd în ochii săi tristețea ce l-a acaparat, dar aș minți cu desăvârșire.

     Îmi duc cu greu, din cauza hăinii mult prea mari, mâna la  ceafă, atingând cu buricele degetelor înghetate porțiunea de piele pictată cu cerneală neagră.

          — Mă lași să-ți văd soarele, Eva?

     Schițez un zâmbet șters și-mi mut privirea din a sa, peste marea de lumini. Acum știe și ce lucruri ascunse am eu?

        — Pentru o persoană care m-a întâlnit cu nici o lună în urmă, știi cam multe despre mine. De ce nu vrei să-mi spui de unde ar trebui să te cunosc, apoi să mă duci acasă, unde e cald, pentru că o să mă transform într-un țurțute, dacă mai stăm mult aici, păpușel!

     Chicotul ce îi iese printre buzele rozalii și pline îmi face zâmbetul de pe chip să se lărgească și corpul să mi se cutremure. Sfârșește într-un zâmbet fermecător, tolănindu-se în zăpada albă. Oamenii devin și mai frumoși când zâmbesc.

        — Așează-te, o să mai stăm ceva aici. Îmi place să privesc agitația ce e acolo jos.

        — Obișnuiam să fac și eu asta, să stau într-un loc și să privesc orașul, dar cu foarte mult timp în urmă. Cred că ultima oară a fost acum șase sau șapte ani, îi explic, privind cu același sentiment micuțele puncte colorate ce se mișca de colo-colo cu o viteză mare.

        — Tot aici?

     Dau dezaprobator din cap și trag geaca mai bine pe corpul meu. Zăpada scârțâie ușor sub greutatea mea. Mă așez la o distanță considerabilă de el, dar unde pot totuși să-i simt căldura trupului. Omului ăstuia nu-i e frig?