Încă îl mai iubești

Capitolul 4

          — Katrina, ai ajuns! Credeam că nu m,

Rămân cu gura căscată, la propriu, când Blair se ivește din micuța bucătărie. Își șterge mâinile pe șorțul înflorat și pare că vrea să adauge ceva, dar prezența lui Byron a uimit-o exact cum m-a uimit și pe mine a ei.

— Surioară!

Fac câțiva pași pentru a-mi îmbrățișa sora, însă aceasta mă respinge total, punându-și mâinile în sân. Privirea caldă de odinioară îi este înlocuită imediat de una rece, autoritară, exact ca a unei mame care-și privește micuțul îngeraș stând în mijlocul patului, acoperit din cap până-n picioare de noroi.

— Nicio ,,surioară'' domnișoară, se răstește. Ce caută el aici?

Își mijește ochii spre Byron, care sta pitit încă lângă ușă. Îi e frică de Blair. Ea e genul de persoană care dacă într-adevăr își dorește un lucru, ar trece și prin iad ca să-l obțină.

— Ne-am împăcat!

Fac ochi mari și mă rotesc spre el. Nu mă pot abține și bufnesc în râs, neștiind ce să-i spun. Eu am gustat gluma, pe când surioara mea...

Blair îmi aruncă pe furiș o privire acidă, neîntrerupând contactul vizual. Poate intimida persoanele foarte ușor.

— E adevărat? mă întreabă aspru.

— Firește că nu! A venit doar să-mi aducă restul de haine.

Buzele i se arcuiesc într-un zâmbet mic. Doar nu credea că prezența lui Byron e datorată de întoarcerea lui în viața mea?!

— Nu mai recunoști glumele, cumnată!

— Fostă cumnată! îl corectează aceasta, ridicându-și tanțoșă bărbia.

Ar trebui să-mi fie frică de Byron, acum o săptămână era capabil să calce peste cadavre ca să obțină ceea ce-și dorea - intoarcerea mea. Însă acum ceva e schimbat în privirea sa, acel întuneric malefic a dispărut.

— Blair, așteaptă-mă în bucătărie. O să vin și eu în câteva minute.

Dă aprobator din cap și-mi oferă un zâmbet cald, făcând cale întoarsă spre bucătărie.

— Acum ar trebui să pleci, îl îndemn. Aș vrea să petrec mai mult timp cu Blair, nu știu încă cât timp va rămâne în oraș.

— Da, ai dreptate. Am să mă întorc curând în Sydney pentru a rezolva ceva, apoi mă întorc. Crezi că ne-am mai putra vedea până atunci?

— Cum adică te întorci? îl întreb nedumerită.

Apucă cele două geamantane arămii și le așează lângă cuier. Zâmbește scurt în colțul gurii.

— Mi s-a oferit un loc de muncă aici. Probabil dacă nu erai aici refuzam oferta.

— Și dacă sunt eu sunt aici nu poți refuza? îi dau peste nas.

Dacă ar vrea, ar putea spune o scuză și s-ar întoarce definitiv la mile depărtare, lăsându-mă să am parte de un nou început. În schimb am impresia că acceptă acest job doar fiindcă știe că îl vreau cât mai departe.

— Nu, Katrina. Te vreau cât mai aproape. Nu-mi pot ierta tot ce ți-am făcut. Chiar îmi pare rău. Tot ce îmi doresc e să te știu bine și fericită, chiar dacă nu alături de mine.

O lacrimă mi se prelinge pe obraz și îmi feresc chipul imediat, ștergând-o cu dosul palmei. Vorbele sale mă ating mai tare decât orice și nu cred că voi reuși vreodată să-mi controlez corpul din a nu mai reacționa într-un fel sau altul.