Încă îl mai iubești

Capitolul 3

           — Spune, îmi șoptește pe buze, mă lași să te sărut, Eva?

          Degeaba mă întreabă, nu pot nici măcar din cap să dau. Am paralizat pe interior, dar și pe exterior. Mă simt precum o furtună cu un trup, atât de tulburată de schimbarea sa bruscă, dar și din cauză că mă fermecase. Și pentru o clipă aveam de gând să o fac eu. Ce aveam de pierdut? Însă ceva îmi atrage atenția mai tare decât parfumul său.

          — Ce s-a auzit?

          —Ce s-a auzit? Eu n-am auzit nimic.

          Ochii îi devin tulburi și pielea i se încălzește neobișnuit de mult. Nu sunt proastă, dar nici surdă nu sunt.

          — Ba da, s-a auzit ceva.

          Pun imediat distanță între noi, încercând să-mi dau seama care-i sursa zgomotului.

          — Eva, te asigur că nu e nimic. Vino aici!

          Dar tremurul din vocea sa îl dă de gol. Ceva din interiorul meu urlă să nu mai fac niciun pas, doar să îmi iau haina și să plec de aici.

          Asta îmi e confirmat când ajung în fața unui dulap din lemn de cireș, ce parcă pare prea liniștit față de acum puțin timp. Ritmul inimii mi se accelerează și începe a pompa sânge mai repede decât de obicei. Inspir adânc și expir silențios, liniștindu-mă și totodată pregătindu-mă în caz că voi primi o sperietură zdravănă. Christian mi-a făcut o impresie proastă încă din prima zi, nu m-aș mira dacă din dulap ar ieși unul din prietenii lui ținând o cameră de filmat în mână.

          Și chiar asta se întâmplă. Aceiași tipi din acea seară se chinuiesc să-și reprime râsetele. Degeaba am încercat să mă liniștesc pentru că acum fierb mai ceva ca apa când atinge temperatura de o sută de grade. Cred în izbucniri și strigăte, în lacrimi ca un tsunami care și-a pregătit forța în tăcere, urmând să se revarse fără milă, fără reținere. Simt că mă asfixiez și că nu mai găsesc spațiu unde să mă prefac că nu există în inima mea atâta presiune ca în acest moment. Încă o dată mă simt batjocorită, folosită și par atât de neputincioasă încât nu pot nici să mă mișc. Ochii mă înțeapă amenințând că lacrimile-mi vor da năvală pe pomeții înfierbântați. Sângele și-a făcut de mult simțit prezența din cauza mușcatului buzei inferioare și puțin îmi pasă în acest moment. Nu plânge! mi-am ordonat. Nu trebuie să le arăt partea mea slabă, mai ales în această situație.

Îmi axez privirea pe chipul bărbatului ce credeam că e altfel și încerc să nu trădez nicio emoție

Îmi axez privirea pe chipul bărbatului ce credeam că e altfel și încerc să nu trădez nicio emoție. Fruntea-i e brăzdată de mici adâncituri și își încleștează pumnii pe lângă corp, abținându-se să nu răbufnească din cauza prietenilor ce i-au stricat micuțul plan.

— Eva, nu e ceea ce pare.

Dar ce e dacă nu ceea ce văd? A încercat să-și bată joc de mine, să mă ademenească în capcana lui exact cum face un pradator cu prada sa.

— Nu mai îndrăzni să-mi rostești numele, Christian!

Sunt slabă. Abia pot să murmur ceva, abia pot să mă apăr. Parcă trupul mi-ar fi lipsit de viată, glasul fară putere și cel mai rău e că nu știu dacă e din cauza ochilor săi ce-i privesc pătrunzător pe ai mei, sau din cauză că am fost încă o dată bătaia de joc a cuiva.

— Măcar lasă-mă să-ți explic.

— Și crezi că ar schimba ceva? Fapta e consumată, nu poți da timpul înapoi pentru a face ceva în legătură cu asta.