Încă îl mai iubești

Capitolul 1

          Niciodată nu aș fi crezut că mutarea într-un loc îndepărtat va fi atât de dificilă. Șterg cu mâneca bluzei geamul aburit, lăsând la vedere micuții fulgi de nea. New York-ul arată atât de frumos cu subțirelul covoraș alb, deși e abia sfârșitul lui noiembrie. Vremea te face să te simți atât de nostalgic, atât de nelalocul tau. Și, de fapt, asta sunt – o străină printre marea populație a orașului.

           Telefonul vibrează a nu știu câta oară în ultima oră și resping apelul, știind deja cine e. Stă treaz la ora asta doar pentru a mă sune încontinuu? În Sydney este în jur de patru dimineața, mă îndoiesc că, pentru Byron, aș fi atât de importantă încât să-și piardă timpul interesându-se de mine. Nu făcea asta când eram căsătoriți, de ce ar face-o acum? Și-a adus aminte că era beat când a semnat actele de divorț? Un junghi îmi lovește inima doar când mă gândesc la acel moment, cel mai greu moment din viața mea de până acum.

          Conștientă că va suna iar, închid telefonul, nepăsându-mi de faptul că mă poate căuta altcineva. Poate doar Blair o va face, dar mă îndoiesc.

          Încep să cred cu tărie că plecarea mea a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut. Toți mi-au spus că merit o viață nouă într-o țară diferită, că am ales să fac acel pas important la o vârstă prea fragedă. Nu a meritat să abandonez facultatea pentru el, bărbatul ce-l credeam centrul universului meu, lumea mea. Dintre toate persoanele pe care le cunoscusem, doar el a încercat să mă descopere cu adevărat. Nu m-aș fi așteptat niciodată că își va lăsa amprenta ca un tatuaj pe sufletul meu, că o să mă îndrăgostesc iremediabil de inima lui, de comportamentul lui, de gândirea sa matură. Eram o adolescentă naivă care ar fi făcut orice pentru prima sa iubire. Prețuiam tot, fiecare moment cu el, de parcă urma să fie ultimul. Simțeam că dacă îl pierd pe el, mă pierd pe mine. Dar, niciodată nu a arătat cine e cu adevărat. După un timp, eram într-un montagne russe care doar urcă, urmând să mă prăbușesc de la zeci de metri înălțime, scăpând de toate grijile, de toate crizele sale, de toată invidia pe care o simțeam când în patul nostru găseam femei care mai de care. Și când am prins momentul, am plecat! Că până la urmă, bărbații nu dețin monopolul asupra zgâitului.

          Vocea taximetristului mă trezește din reverie, anunțându-mă că am ajuns la destinație. Îi mulțumesc și îi ofer un zâmbet mic, plătindu-i drumul, apoi cobor timidă. Aerul rece mă pătrunde imediat, făcându-mă să-mi cuibăresc capul mai bine în eșarfa pufoasă. Pentru noiembrie e al naibii de frig!

          Trag cu greu trollerul până în fața blocului. Am pășit pe trotuarul Manhattan-ului de nici două minute că deja dârdâi din toate încheieturile. Clar, clima asta nu e de mine! Totuși, e plăcut față de căldura constantă și sufocantă a Sydney-ului.

          Asta e prima zi aici – începutul unei vieți noi. Nu vreau să dau cu piciorul la asta. Nu-mi permit să fac asta!

          Zăpada din păr se topește odată ce intru în apartament, la fel și cea de pe haine. Paltonul roșu acum pare prin unele locuri vișiniu. Căldura mă îmbrațișează din plin și chițăi în sinea mea, mulțumindu-i omului de serviciu că a dat drumul centralei.

          Apartamentul a rămas așa cum era zece ani cu zece ani în urmă, deși mi-l amintesc foarte vag. Un strat subțire de praf îmbracă folia de plastic de pe mobilier, iar pereții, ce cândva erau albi, sunt ușor aurii prin colțuri. Trebuie să angajez urgent pe cineva să mă ajute cu renovarea. Noroc cu banii primiți de pe urma căsniciei, altfel nu aveam cum să fac nimic aici. Nu e o sumă mare, dar e destul cât să-mi ajungă de zugrăveală și de cele necesare mie până mă angajez.

          Trag cu grijă folia de pe canapeaua din living și constat surprinsă că nu și-a pierdut culoarea. Îmi amintesc cum stăteam aici împreună cu bunica Nina jucând fazan și râzând de cuvintele pocite ale lui George, încercând să țină pasul cu noi. Las un chicot să-mi scape printre buze și oftez, zâmbind. Ce amintiri frumoase!