Încă îl mai iubești

Capitolul 8

          Privesc prin sticla aburită a geamului fulgii de nea și-mi dau seama că nici acest lucru nu mă mai face fericită, cum mă făcea cu mulți ani în urmă. Deși aveam parte de acest fenomen doar când veneam în vizită aici, mă bucuram foarte mult de el. Stăteam împreună cu George, verișorul meu, cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei, privind fascinați și încercam din răsputeri să zărim forma fulgilor, când se lipeau de geam. Era amuzant și eram pe cât se poate de fericită. Însă aveam doar zece ani. Mă bucuram din orice. Nu aveam griji și nici nu aveam sufletul frânt. Până la urmă, fericirea nu e infinită.

          Priveliștea e uimitoare de la acest etaj și e imposibil să nu te miri de frumusețea orașului. Se spune că New York-ul e orașul care nu doarme niciodată. Aici, în fiecare noapte, străzile sunt luminate, iar mașinile circulă la fel de mult ca pe timp de zi. Deblochez telefonul și captez panorama într-o poză. ,,20 decembrie'' apare scris cu majuscule pe ecran și, inevitabil, zâmbesc. Mai sunt doar câteva zile până la Craciun și, totodată, până la ziua mea. Primul Crăciun fără familie, îmi spun în gând, iar acest lucru mă bucură, dar mă și deprimă într-o mică măsură. Singurătate. Asta e ce mi-am dorit de ceva vreme. O viață nouă, pe care am obținut-o, într-un fel sau altul. Dar, de sărbători, se spune că trebuie să fii alături de familie. Byron era singura mea familie, pe lângă Blair.

          Este aproape două dimineața, iar eu nu pot dormi. Durerile s-au ameliorat și sper din toată inima ca mâine să pot pleca. Nu-mi plac spitalele. Niciodată nu mi-au plăcut.

          Un ciocănit scurt în ușă îmi atrage atenția și mă întorc brusc, pierzând reveria ce o aveam. Christian își vârăște capul înauntru și un zâmbet timid mi se așterne pe buze. Ochii albastri îi ies în evidență în lumina provenită de afară și observ și pe chipul său un mic zâmbet.

          — Hei, rostește aproape în șoaptă, aprinzând lumina din cameră. Cum te simți?

          Îmi reiau activitatea pe care o aveam înainte să vina el, conștientă de faptul că e un gest nepoliticos. E o oră târzie, iar el e încă aici. Ar trebui să apreciez acest lucru. Însă discuția cu Byron m-a secat de toate puterile. A plecat imediat după ce mi-a promis că nu mă va mai deranja, deși îmi e cam greu să cred acest lucru.

          — Mai bine acum.

          Mint într-o mică măsură. Urăsc să mint.

          — De ce nu ești acasă? E târziu, adaug. Are ochii roșii. Am observat asta încă de când a intrat în salon.

          Se așează lângă mine și un fior rece îmi trece prin corp. Tremur scurt și el observă acest lucru. Halatul subțire nu-mi ține de cald, iar în salon nu e foarte cald. Înainte să mai fac vreun gest, își înfășoară brațele în jurul trupului meu, dându-mi și mie din caldura sa. Un sentiment straniu, dar plăcut, mă cuprinde și îmi înfăsor și eu brațele în jurul său. Mă simt acasă, deși el e departe de a fi așa ceva.

          — Tu de ce nu ești în pat? Ar cam trebui să te odihnești, dacă vrei să pleci mai repede de aici.

          — Glumești? Ai văzut cât de frumos ninge? Și dacă aș fi dus lipsă de un picior, tot aș fi făcut cumva să văd asta.

          Chicotim amândoi. Ce sunet frumos, îmi șoptește subconștientul. Îmi sărută creștetul capului și simt cum obrajii îmi iau foc. E un gest atât de intim, la fel și îmbrățișarea în care mă aflu. Totul se petrece mult repede, mult prea repede, însă simt că asta nu e ceva rău. El îmi face inima să bată în ritmul picăturilor de ploaie.