Poems of the fallen

Când te orbește luna nu te răzbuni pe stele (sau „Odă criticilor mei")

Aveam programată o întâlnire cu Dumnezeu,

Dar am ales, în schimb, să iau cina cu Diavolul

Ai vrut să te așezi cu noi la masă, dar te-am refuzat eu,

Iar el, indiferent, te-a confundat cu chelnerul.

Am închinat împreună cu el un pahar de vin

În cinstea virtuților ce mi le-a adus păcatul

În timpul celebrării, râdem și te privim

Cum furi pâinea și încerci să arzi palatul.

Când ceri un pact cu Creatorul să pedepsești a mea „trufie",

Să nu uiți că al tău suflet nu e monedă, ci hârtie

O coală mâzgălită haotic cu dezolantă prostie

Mi-e milă de demonul ce la răscruce-o să te știe.

Te crezi un mare Faust, dar ești mai prost ca Grandier,

Chiar Mephisto fiindu-ți ție, refuz a ta ofertă!

Prefer un spirit jalnic, decât ca al tău o mie,

Ce doar unui stăpân știe-a-i aduce jertfă.

Tu vrei să-ți crucific demonii și lor să mă închin,

Dar uiți că îngerii mei ard în Infern pentru ambițiile mele!

Iar tu-ți clădești religia pe o patetică mândrie, meschin,

Și sperii pelerini cu al tău fals zeu din a mea piele.

Mi-am ridicat un templu din ale lui Narcis oglinzi,

În cinstea unicului zeu ce chiar contează, eu, unic slujitor,

Umila ta aroganță te-a provocat vulgar să-l profanezi,

Însă oglinzile ți-au refuzat reflexia, eu, singur stăpân al lor.

Tu vrei să mă desparți de-a mea amantă, Viața,

Dar uiți că inima îmi e inel pe-al Morții deget

Și sufletul, colier în jurul gâtului, ca ceața,

Așteaptă s-o sugrume, să se înnoadă încet.

Clipa perversă, care înșală însuși Timpul

O sacră nesupunere, direct din mine-asimilată!

Căci ce pedeapsă mai cruntă-ți pot da, decât să-ți șterg apusul

Și mizerabila ta viață să n-o sfârșesc vreodată?

Tu vrei să te invidiez că te distrezi cu Dionysos,

Dar uiți că a mea familie e orice mitologie

Șacalul, vulturul și crocodilul i-am îmblânzit virtuos

Pe când tu ești victimă în a stăpânului tău orgie.

Mi-ai ridicat un muzeu în care tot timpul ții lumina stinsă

Și superbe exponate se îneacă în întunericul ignoranței seriale

De ce oare te temi s-o ții aprinsă?

Poate ai vedea că vitrinele dedicate ție-s goale.

Tu vrei să mă ții captiv în temnița prejudecăților tale,

Dar uiți că pentru zei, voința ta e doar cenușă,

Pereții tăi de fum, gratii de ceață, le spulber și-mi fac cale

Spre ochii tăi de abur, să îi prefac în a mea ușă.

Chiar de-s Atotputernic, un lucru n-am curajul

Să-l fac, căci ar însemna să mă blestem

Spre îngustele coridoare ale minții tale să-mi îndrept marșul

E vidu-n care nici numele-mi nu pot să îl invoc, să îl mai chem.

Tu vrei să cred că învățăturile tale sunt o artă,

Dar uiți că izvorăște din reziduurile realității erodate

Cu pumnalul ai vrut să îmi sculptezi o hartă

Dar nu mi-ai nimerit aripile când îl înfigeai în spate.

Eram un trandafir alb în a lui Venus grădină

Iar egoismul tău mizer cerea buchete morbide de slavă

Spinii mei au gustat sângele de sub masca ta haină

Culoarea mea te-a condamnat, devenind degrabă neagră.

Tu vrei să îmi răpești plăcerea și să i-o vinzi lui Hades,

Dar uiți că el a fost acela ce Iadul mi-a arătat

Pe când în Rai eu nici o cale n-am ales

Căci toți arhanghelii spre Tron m-au îndrumat.

Dorm pe un pat din oase cu ochii larg deschiși și conștiința vie

Nu risc ca-n slujba ta Orfeu să mă vâneze

Numai în vis am slăbiciuni, iar el o știe

Te anunț de acum că al tău câine-o să clacheze.

Tu vrei să mă alătur ție și să mă scald în mediocritatea existenței tale,

Dar uiți că s-ar evapora prin simpla mea privire

Te-ai îndrăgostit de defectele mele și le-ai pictat pe pânză, goale,

Acum le venerezi, ți le-ai făcut icoane, din iubire.

Ți-ai pictat și numele în nisip, pe malul cel abrupt al timpului

Pe când al meu e gravat în însăși materia lui lichidă care ne definește

Tu, în lamentabila-ți măreție, ești doar un punct pe axa lui

Chiar locul unde a mea linie, trăsnetul, lovește.

Când pe-a lui Iacob scară o să îndrăznești a pune mâna,

Amintește-ți că fiecare treaptă aduce-n plus durere

Și că în vârf ajung doar ce-i care au îmbrățișat luna

Fără a se teme că se vor arde de la soare.

Când Ra își revarsă sublima slavă, în limbi eretice de foc

Din vârful piramidei doar umbra mea răsare

Pe când a ta înspăimântată, disperată, caută un loc

Sub pietre să se-ascundă până moare.

Singurul tău vis e să mă exilezi într-un coșmar

Unde doar deplorabila ta îngâmfare-i cheie

Și iarăși uiți...că Lucifer, în dar,

A vrut ca cele nouă cercuri, din Iad,

Inele pe degete să-mi steie...