Poems of the fallen

Nu lăsa iubirea să despartă ceea ce moartea a unit

Timpul curge în eter, tot un mister,
Un vechi clișeu, dar poate sper
Ca într-o zi să se oprească, puțin ca să se-odihnească,
Să-i dea și inimii mele un răgaz, o clipă,
Să-și pună tutun într-o pipă
Și să privească înapoi,
Către noi...
Cum zburam,
Cum visam,
Cum străluceam,
Și pe Timp lumina noastră să-l orbească,
Să-și piardă calea, să rătăcească,
Așa cum ne-a pierdut pe noi...
Dar vorba mea nu-i răzbunare,
E doar o vorbă rece din izvoare
Ascunse-adânc în negrul sufletului meu.
Căci ea poate să aline, tot ea poate să dezbine
Ce însăși zeii-au ridicat
Căci ce-ar fi ei fără fanatici
Ce-n fiecare zi i-au venerat.
Așa ne-am venerat și eu pe noi
Sub semnul infinitului am scrijelit un doi,
Dar Timpul în a sa erezie
Din doiul meu a scris o mie
Și chiar de mii de vieți te-aș căuta,
În zadar te-aș găsi și te-aș săruta cu orice cost
Căci ce va fi niciodată nu a fost
Doi.
Și chiar de-aș vrea să mă răzbun,
Timpul în lanțuri să-l sugrum
Mai bine gândul mi-l închid
Îl îngheț, îl fac solid,
Precum un zid de neclintit
Și îl ascund sub inimă.
Căci inima, deja-nghețată, ar vrea să bată,
Dar nu poate, tremură toată,
Bântuită de un mârșav fior,
Nu știu de-i spaimă, sau de-i dor,
Știu doar că sigur nu-i amor.
Căci dac-ar fi el cel din urmă,
Fiorul blând ce suferința curmă,
Ar veni în limbi de foc,
Și mi-ar vorbi doar în scânteie, într-un joc
Unde doi mereu câștigă, și mereu pierde doar unul
Regina, regele, nebunul...
Dar nebunul e în fiecare,
Pândește orice mișcare și de ești alb
Așteaptă să te înhațe, să te prindă
Să te scoată de pe tablă printr-o rocadă muribundă.
Oare unde s-a ascuns acel fior,
Și oare cât ar vrea să îi plătesc
Să vină înainte să mor
C-aș vrea puțin să mă topesc, oasele să le dezamorțesc
Și din vânt iar să cobor.
Ar vrea el oare un rinichi 
De la un zeu
În limba noastră îl numesc
Eu.
Puțină carne, un os mai mic, 
I-aș da până și un ochi,
Să pot vedea
Apa ce cade dintr-o stea,
Vântul ce bate sub ocean,
Frigul ce curge din vulcani,
Să o revăd pe ea
Deși au trecut atâția ani
Cu un ochi, o văd iar prima dată,
Fugind prin clipele de ieri,
Și de mâine începi să speri,
Că timpul e doar o ciornă neterminată.
În gură Timpului i-am pus un ban,
Alți doi pe ochi, ca să nu vadă
Că-l stăpânesc pentru un an
Iar la final o să ne înecăm,
Eu vreau în Styx, el într-o cadă
Dar pân' atunci
E muncă multă de făcut.
Iar într-un an o să-i arăt,
O viață-ntreagă,
Scrisă în grabă,
În dansul fulgilor de-omăt.
O să-i arăt cum am pictat-O,
Pe luciul apei, să rămână
Lunii, chiar ei să-i fie oglindă
Dar și pedeapsă celor care-au blestemat-o.
I-arăt cum nici eu n-am reușit
Să O cuprind în mine, dezvelit
De orgoliu și mândrie, acoperit
Doar de iubire, deci cum am murit?
Am căutat-o în pauze de respirații,
Printre clipiri și în tentații
În fiecare bătaie a inimii s-a odihnit,
Dar nu s-a oprit
Până când nu a reușit să ajungă
În orizontul
Ce ochiul meu nu a putut să-l mai străpungă.
Și astfel a trecut un an...
E timpul să las Timpul să pornească
Pe propriul drum să rătacească.
L-am cunoscut într-o răscruce
Și-n dar i-am oferit o cruce.
I-am oferit și a mea voce
Nebun acum, slujesc tăcerea
Și sper că va găsi puterea
Să cânte el povestea mea,
Printre stele, printre frunze,
Prin taine buzelor ascunse
Prin fumul ascuns în oase
Care coase
Un fir dintr-un blestem într-un destin,
Un ghem de dragoste într-un sacou de chin
Cu glasul tremurând în zori de zi
Așa cântec de dor nu va mai fi.
Și-mi vreau ochiul pierdut să-l pun pe hartă
Și vocea-n cer s-o fac un țiuit
Să pot cu sufletul să spun
Nu lăsa iubirea să despartă,
Ceea ce moartea a unit.