Poems of the fallen

Cheia către Rai stă ascunsă în Iad

Erai doar un miraj când prima dată te-am văzut,

Fiindcă  eu atunci știam doar a vâna himere

Să trag cu arcul după tine n-am putut

Și-n propriile capcane-au căzut visele mele.

Te vedeam ca pe-o iluzie, ascunsă într-o tainică grădină

În lacrimile nopții oglindindu-ți feeric chipul,

Căci cu un singur zâmbet tu aduceai lumină

Și-n ochii tăi se-adăpostea chiar însuși timpul.

Cu doar doi ochi, două smaralde înlăcrimate,

Mi-ai capturat esența, m-ai înlănțuit în șoapte,

Dar sunt deja prizonier între două vieți însângerate

Și vorbele noastre se pierd în vechiul labirint din fapte.

Încerc să scap, să rup din cer albastrul,

Să mă ascund în el, să-i îmblânzesc tăcerea,

Dar după ce ajungi să te împaci cu astrul

Te întorci din nou la pradă să-i alini durerea.

Tu stăpâneai peste Întreg, eu aveam doar Nimicul

Și am decis din coaste să-mi făuresc săgeata

Am aruncat-o către sfinți, am atacat Raiul,

Și a căzut pe Pământ, dar nu a lovit fata.

S-a înfipt într-o stâncă și-a devenit izvorul

Ce mi-a purtat dorul din nou spre-a ta grădină,

Ți-ai scăldat inima în el și ai înghețat fiorul

Apoi ai șters-o cu a mea speranță la o revelație divină.

Vânătoarea s-a oprit, mie regină-mi ești, nu pradă,

Căci niciodată n-am vrut inima ta pe zid trofeu

Cu turele mă cert, vreau să te apăr, printr-o rocadă

Arunc și așii, la picioare să-ți stea careu.

Și n-ai făcut prima mișcare deci lângă rege ești albă,

Și când arunc cărțile îți văd inima în chintă,

Vino înapoi, cum poți fi atât de oarbă,

Nu vezi că fără noi, jocul rămâne fără țintă?

Am vrut la mine să te aduc, din ceața să-ți sculptez trupul

Să-ți fac și aripi să zburăm printre dorințe și-aspirații,

Să ne răsune ale inimii bătăi peste întreg văzduhul

Să dansăm peste furtună în ale sale ovații.

Să mă asculți bine când zic cât de nedrept e Helios

Și de Icar încerci să fii tu vei cădea în mare

Dar pentru tine tot m-aș arunca, din soare, jos,

Pe Neptun să îl înfrâng și să îți fac cărare.

Când din pieptul tău dorința a încetat să bată,

Pe-al meu cu unghiile l-am deschis îndată

Și inima mea ți-am dat ca sacrificiu, toată,

O jertfă sincera, de îngeri binecuvântată.

Acum încă o simt din pieptul tău cum bate,

Chiar am și eu nevoie, dar nu îndrăznesc s-o cer

Căci a ta să reziste singură nu știu dacă mai poate,

Decât să te pierd și pe tine, prefer mai mult să pier.

Elogiile rămân neauzite în propriile noastre minți,

Le știi, dar în dragoste preferi în taină să le să simți

Erupțiile prea frenetice, proprii sinelui îngândurat

Naiv, dar care-n fața inocenței tale s-a predat,

A atins nemurirea și în el însuși s-a mistificat.

Se ascund lacrimile mele într-un pumn de fier

Unde sub presiunea furiei toate pier

Găsesc în locul lor stele din sânge

Iar simpla priveliște îmi ajunge.

Puteam domni împreună peste Rai sau Iad,

Urmându-ți insolența zbor și atunci când cad

La cea mai tristă răscruce ai ales totuși să mă vinzi

Așa că te blestem, fericirea din urmă niciodată să n-o prinzi!