Alone

Capitolul 4

Nu suntem ce am dori să fim. Suntem ce pretinde societatea. Suntem ceea ce au ales părinții noștri. Nu vrem să dezamăgim pe nimeni, avem o enormă nevoie să fim iubiți. De asta înăbușim ce-i mai bun în noi. Treptat, ceea ce a fost lumina visurilor noastre se transformă în monstrul coșmarurilor care ne chinuie. Sunt lucrurile nerealizate, posibilitățile netrăite.

Câteodată simt dorința de a plânge fără motiv, pentru că vreau să mă descarc de toată durerea ce a acumulat-o sufletul meu în tot acest timp. Mă întreb cum aș putea să scap de durere. Dar știu că nu pot. Pur și simplu îi fac față. Rezist. Dar totuși, de prea mult timp. Nu mai am nimic. Sunt doar eu și umbra mea, care la sfârșitul zilei pleacă, și rămân doar eu cu muzica.
Mai demult, durea să îi vezi pe ceilalți fericiți, iar eu să mă prefac că sunt bine doar ca să nu le stric lor ziua. Nu am potut să mă bucur niciodată de dragostea aia de care toți vorbesc.

Dacă într-o zi te vei gândi să oferi dragostea și sinceritatea ta, așază-te undeva, respiră adânc, și așteaptă să îți treacă.

O viață întreagă am locuit între ziduri de pământ și piatră. Și, mai mereu, am senzația că această piatră se strânge în jurul meu. Iar, în cele din urmă, impresia devine fapt veridic. Acoperindu-mă, acest pământ ajunge o parte integrantă din ceea ce am fost. Apoi șterge totul. Orice urmă. Totul.
Noi, oamenii, suntem un fel de... multe feluri.

Poate că m-am săturat să privesc în gol, să țip și nimeni să nu mă audă, să plâng și nimeni să nu mă vadă.