Ai plâns vreodată atât de tare încât efectiv să simți că ți se frânge inima, la propriu? Să simți că nu mai ai putere să mergi, dar să vrei să fugi departe de toți ... Să simți că nu mai ai putere să mai continui, dar să nu fie nimeni acolo, lângă tine ca să îți ofere o îmbrățișare sau un sfat, o încurajare... Să vrei să urli de durere, dar fără să te audă nimeni... Să simți că nu mai ai putere nici să respiri...sa vrei să se sfârșească totul pentru că ai îndurat prea mult... Cât să mai poți? Nimic nu ne este promis în viață, cu excepția morții.
Uneori tot ce vrei e o îmbrățișare. O idioată de îmbrățișare pe care nu o primești niciodată.
Eu sunt prizoniera din paradisul vostru rece. Și sunt mult mai mulți. Suntem prea lași pentru a pleca acasă.
Toată lumea crede că ar trebui să fim fericiți doar pentru că suntem tineri.
Nu mai pot. Îmi bag ceva în tot. Vreau doar să mor și să mă duc dracului odată. Nu sunt bună de nimic.
Mereu mă simt în plus în niște locuri în care eram tot ce conta.
Scurt, scurt, știu. Meh...data viitoare. Aș vrea totuși să vă întreb ceva. Să mai continui această carte? Are rost sau să o șterg? Sunt cam neîncrezătoare și da... Totuși sper să luați în considerare întrebarea și să răspundeți. Anyway, eu mulțumesc pentru voturi 🙂
Keep in touch❤️
CITEȘTI
Alone
Non-FictionSe spune că țigara, alcoolul și boala îți fură din bani .......de singurătate nu se spune nimic.
