Alone

Capitolul 5

Știu să ascult. Sunt capabilă să înțeleg suferința și durerea din sufletul omului care-mi povestește ceva. Știu să dau sfaturi constructive. Știu ce înseamnă empatia. Știu să nu duc mai departe vorbele sau faptele care nu-mi aparțin. Dar când vine vorba să mă ajut singură, îmi dă mereu cu virgulă și nu reușesc să mă înțeleg pe mine.

Pierdută în gânduri, pe banca scrijelită din parcul pustiu, aud dintr-odată o voce în spatele meu, speriindu-mă.

—De ce ești rece, închisă? Erai un copil fericit, cald, mereu cu zâmbetul pe buze  și foarte deschisă. Până și când plângeai erai fericită. Cine te-a schimbat?

   Voi m-ați schimbat. Acesta a fost primul meu gând. Doar că nu am știut cum să reacționez. Nimeni nu vorbește cu mine. Dar în loc de asta, am spus:

—Păi... am crescut. M-am maturizat, m-am schimbat. Pur și simplu așa sunt eu.

Am văzut acel chip de lângă mine stând, parcă meditând la vorbele mele. Părea... foarte calm. Am văzut cum își deschide ușor buzele pentru a spune:

—Cine te-a rănit? Cine ți-a luat sufletul și a plecat?

Nu am știut cum să reacționez la aceste întrebări. Simțeam un nod în gât. Simțeam lacrimile gata să izbucnească. Nu acum, nu aici. Gândurile mele explodau. Nu știam ce să spun. Vedeam acea persoană care așteaptă un răspuns. Atunci, am făcut cel mai stupid lucru. M-am uitat în ochii de un albastru deschis ai omului, m-am ridicat și am plecat, încă simțind acei ochi ochindu-mă. Dar asta fac mereu. Fug atunci când sunt în pericol, nu pot înfrunta adevărul. Sunt o lașă. Încep să cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume. Se numește trecut... dar tot nu trece.

Iar uneori aud cerul cum strigă spre mine: "Fugi, că eu plătesc."