Alone

Capitolul 2

Depresia nu e un semn de slăbiciune, e un semn că ai încercat să fii puternic de prea mult timp. Nu am fost eu însumi de luni de zile, dar nimeni nu s-a obosit sa observe cât de fals este zâmbetul meu defapt.

'Prietenul'...e un fel de Moș Crăciun. E fain să crezi în el, dar, nu există. Cea mai bună prietenă a renunțat la mine pentru că sunt prea instabilă emoțional, fără să știe că ea era singura care reușea să mă liniștească. Prietenul fals este ca umbra care te urmează numai când e soare. Vor exista mereu oameni care te vor răni, așa că trebuie să-ți păstrezi încrederea și doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere și a doua oară.

   Povestea mea plictisitoare se repetă în fiecare zi. Stau pe bancă într-un parc lipsit de oameni și mă întreb de ce mai sunt aici? Dacă eu dispar, cui i-ar păsa? Dar totuși... în spatele subconștientului meu încă mai este o luminiță care spune 'nu încă'.
    Și așa trec zile, nopți pline de coșmaruri și de transpirații din cauza acestora. Dar sunt bine, cred.

    Acasă nu e un loc unde vreau să stau. Mai ales că nu am părinții alături, mai bine spus pe mama, fiindcă tata nu m-a vrut. Când merg acasă, încep problemele și gândurile gălăgioase care nu mă lasă în pace. Acasă mă simt stingherită și, mai ales, în fiecare seară stau singură cu lumina stinsă, plângând, ascultând muzică. Muzica este viața mea, iar versurile îmi spun povestea.

   Și la școală e la fel. Nu mă simt în largul meu deoarece știu că din minut în minut cineva va începe să comenteze despre cum arăt și despre lucrurile pe care le fac. Și chiar dacă nu ar trebui să îmi pese, ei bine, îmi pasă. Sunt prea ușor de rănit, iar acesta este unul din multele mele defecte. Și oamenii profită. Unii chiar mai mult ca alții.
    Cu toții avem două fețe. Cu una te naști, iar cealaltă ți-o formează societatea.

     Dar până la urmă, nimănui nu îi pasă. Toți văd doar ce vor ei să vadă.

   Iar eu... m-am pierdut. Din nou.