Imaginary

Capitolul 20

Eram într-un maraton total . Toti 6 fugeam pentru a scăpa de poliţie . Cum au ajuns atât de repede aici? Nici că am făcut crima, că au şi apărut.
-fugi mai Rose. Mă sfătuieşte Luca.
-încerc! Dar niciodată nu am mai făcut un maraton ca ăsta. Mă plâng eu
- gata! Haideţi aici. Zice Sabina în timp ce ne arată un râu scurt dar care ne putea scăpa de poliţie.
-vrei să ne descopere uzi? Ne întreabă Tione.
-nu , ştiu eu ce spun. Haideţi acum! Ne repetă Sabina în timp ce se îndreaptă spre râu.
-Urăsc să mă ud.... se plânge Alexia.
Toţi eram acolo , ghemuiţi în apa scundă a râului. Girofarul maşinii de poliţie se auzea din ce in ce mai tare. S-au oprit.
- unde au dispărut ? Se aude o voce groasă a unui poliţai
-nu stiu... mai bine mai căutăm prin jur.
" ăău .... acum ce facem? Dacă ne prinde? Unde voi ajunge. Nu vreau la închisoare...."
Deodată un pistol se aude..... " au şi pistoale... vai, în ce m-am bagat.? "
- hei, Rose, haide. Îmi şopteşte Tione care înainta pe urmele Alexei.
"Au găsit o scăpare . Sunt salvată! Adică.. suntem salvaţi "
Le urmez cu atenţie şi cu o mare frică cã aş putea sfârşi la închisoare. Stai umpic... voi fi intr-o închisoare din noua şi "superba" mea casă la care mă voi muta după ceteva ore, acum fiind dupa ceasul meu 00 :23 de minute.
În faţa noastră era un "tunel" întunecat care imi făcea inima să o ia la goană.
-haide! Vom merge în el şi ne vom ascunde acolo, până ce vor pleca acei poliţai. Îmi spune Tione.
-bine.
Am intrat în tunel şi am aşteptat . Am aşteptat.. şi-am aşteptat... nimic
-ne pierdem timpul! Haideţi afară ! Au plecat ! Mă plâng eu
-nu Rose! Stai aici ! Ţipă la mine Adrian.
-şşş! Vreţi să ne descopere? Ne întreabă Alexia .
- eu ies! Şoptesc eu nervoasă pășind încet către ieşire .
Păşesc încet spre ieşire, încercând să arunc un ochi să văd dacă e cineva. Nu era nimeni, până când, vocea Sabinei îmi răsună în ureche până când, am auzit o puşcă care aproape mă nimerise.
Îmi i-au tălpăşiţa împreună cu inima mea, care fugea de 3 ori mai mult decât mine.
-Rose , a fost pe aproape! Dacă mai faci asta o dată, te omor chiar eu. Mă ameninţă Tione nervoasă.
-da, ok....
-Gata, a trecut! Să fim atenţi data viitoare. Ne linişteşte Luca.
- hei , mă scuzaţi domnule , a-ţi văzut o fata, cu parul castaniu, închis, si cu ochi albaştri ?
" O, nu. Cunosc vocea aceasta foarte bine. E... e.. mama. Ce caută aici.? "
-ROSE, e mama ta. Mă anunţă Tione alarmată.
-Știu... mă duc afară. Nu pot să mă ascund pentru totdeauna . Vreau doar să vă spun să aveţi grijă sã nu cumva să intraţi la închisoare, şi promit că voi suna în fiecare zi. Spun eu cu o amăgire în suflet
-nu! Poate fi o capcană. Ma anunta Sabina.
-nu e nici o capcană. Singura capcană pe care o trăim este viaţa...... uneri trebuie să renunţăm la .ce ne e drag nouă.
- nu.... mai bine mă duc eu să verific. Se oferă Alexia înspăimântată.
-nu! Mă duc eu. Îmi va fi dor de voi. Spun eu cu tristeţe în suflet.
- ne va fi dor de tine Rose . Spune Adrian. - adevărat . Şi poate ne mai vedem când vom ajunge să omorâm oameni pe acolo. Spune Luca încercâbd să îmi ridice moralul .
-vă aştept ! Spun eu îmbrăţișându-mă cu toţi , rimelul scurgându-se uşor pe obrazul meu fierbinte. Mă duc.
Mă tărâm spre ieșire , murdărindu-mă mai tare pe pantalonii mei albaştri ca cerul. Când ajung la locul discuţiei mă ridic încet silenţios. Nici două secunde nu trecuseră, mama mă zări bucuroasă:
- Rose! Spune mama venind mai aproape de mine.
Eu mă ridic cu totul şi o cuprind într-o strânsă îmbrăţişare. Ea opri îmbrãţişarea şi mă privi speriată.
-ce ai făcut Rose? Mă întreabă ea.
Am uitat ... eram cu rimelul întind pe obraji, pantalonii mei albaştri erau distruşi de murdăria care am acumumulat-o în timp ce mă tărâm pentru a mă salva de poliţie , parul meu castaniu -inchis desprins prin toate părţile, iar bineînţeles tricoul rupt în unele părți.
-păi..... încercăm eu să găsesc ceva, vreo idee care ar fi putut să mascheze toate astea dar nu aveam niciuna
-Ştii ce... nu contează . Hai acasă. Îmi spune mama veselă . A venit tatăl tău suntem gata de plecare.
- dar la ce oră plecăm?
- în câteva ore. Mai ai timp să dormi. Mă linişteşte mama.
-bine. Răsuflu eu uşurată.
Mă uit discret în spate. Noapte întunecată acoperea până şi copacii înfricoșători. Nu mai erau acolo . Au scăpat.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Hei prieteni ! Cu parere de rău vă spun că am să renunţ la carte, dar vă promit că mă întorc cu o carte mai frumoasă şi mai interesantă...