My Wolf Guardian

-II-

                Lumina palidă a lunii își reflecta razele pe pielea mea.Ochii îmi deveniseră galbeni deja pentru că, oricât de mult ar încerca oamenii să-și spună că supranaturalul e doar o povestire pentru adormit copii, adevărul e că e chiar sub nasul nostru. Am crescut  încercând să ascund pe cât posibil faptul că sunt diferită și nu într-un mod în care s-ar descrie un adolescent. Poveștile acelea legate de vamipiri și alte creaturi stranii, al căror loc ai crede că e în Transilvania sunt reale, iar eu am devenit fără conștiință sau voie personajul unor astfel de legende.  

E într-adevăr dificil să ascunzi că ești vârcolac. Oricât de înfricoșător ar suna și oricât de justificați sunt fiorii pe care mulți dintre voi îi simt pe șira spinării încercând să proceseze o astfel de informație, adevărul e că nu am rănit pe nimeni. Luna plină, momentul în care transformarea din om în lup se petrece e momentul când vârcolacii sunt predispuși la fapte de o cruzime inexplicabilă, însă cu antrenament și voință totul poate fi ținut sub control.

  Cele mai plictisitoare nopți sunt cele cu lună plină, ca astăzi. Tocmai pentru a nu pune în pericol pe nimeni, nu obișnuiesc să ies din casă. Oricât de minunată ar fi luna în strălucirea ei pală, care se revarsă blând pe pielea mea prin fereastra ovală din acoperiș, nu e suficient cât să prevină plictiseala din a-ți lua mințile. Somnul iese din discuție, iar tot ce poți face e să simți modificările stranii care au loc în corpul tău. Întâi sunt ochii, apoi forța nepământeană devine unul dintre acele atribute care te fac o ființă de temut. E incredibil ce poate născoci o minte plictisită. Cunoscusem un băiat care-mi captase interesul astăzi, dar reușisem doar să aflu că numele său e Alex. E un băiat înalt, iar figura sa musculoasă îmi dă de crezut că vizitează sala mai des decât ar face-o un puști de 17 ani în mod normal. În timpul orei de biologie încercase să-i scrie un bilet colegei din spate, însă una dintre ferestrele deschise din laboratorul care mirosea a formol, a permis ca adierea ușoară a vântului tomnatic să-l sufle de pe colțul băncii lui Alice înainte ca aceasta să-l poată citi. Imediat ce a sunat clopoțelul, m-am aplecat după hârtiuță pentru că eram curioasă ce relație e între cei doi. L-am pus în caietul de matematică, fără un motiv anume, și l-am uitat acolo. Mintea mea plictisită și-a adus aminte de el abia acum, așa că, în ciuda durerii cumplite de spate care mă sâcâia de câteva ore, m-am dat jos din pat și l-am luat din caiet. Parte din transformarea asta, extrem de complexă, e și intensificarea simțurilor, astfel încât mirosul devine extrem de ascuțit și ca un câine de vânătoare pot localiza pe cineva sau ceva în funcție de miros.

Mi-am luat un hanorac pe mine și am coborât în grabă scările, trântind ușa în urma mea. Eram singură așa că zgomotul nu avea pe cine să trezească. După câteva minute de mers prin pădure am ajuns la strada principală și am început să caut casa lui Alex. Deși a fost mai dificil decât am crezut că va fi am găsit-o în cele din urmă. Locuia într-o casă destul de mică, dar îngrijită. Pe pervazuri erau așezate frumos ghivece cu flori care mai de care mai colorate. În lumina lunii, casa lui Alex se asemăna mult cu cele din poveștile pe care le auzeai când erai mic. Nu intenționam să bat la ușa lui sau să cer să intru înăuntru, voiam pur și simplu să fac o plimbare și vizita asta mi se păruse un pretext 

              

                                                                               *

               În timpul nopții, după ce transformarea era completă am adormit pe mușchiul moale de la rădăcina unui stejar bătrân. Când m-am trezit, un lup cafeniu era cuibărit lângă mine. Mi-am luat repede hainele pe mine și mi-am concentrat apoi atenția asupra lupului. Era evident un vârcolac, cunoscut mie probabil. Trecându-mi degetele prin blana lui deasă am simțit un semn, dobândit într-o bătălie. O singură persoană cunoscută mie avea un astfel de semn, Patrick.