Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

+Capitolul I

Dacă aș fi deschis ușa și aș fi zâmbit spunându-le că mă simt mult mai bine, nu m-ar fi crezut niciunul. Dar nu am făcut-o. Nu am fost niciodată bună la teatru, până și el mi-a spus asta. Au trecut două luni, cinci zile și 16 ore de la momentul în care i-am văzut chipul pentru ultima dată. Nu am făcut nimic și nu am vorbit cu nimeni, în tot acest timp simțind cum frica și singurătatea gravitau în jurul camerei în care eram închisă. Fiecare noapte venea la rândul ei cu o serie de coșmaruri pe care nu îmi dădeam silința să le depășesc. Mă simțeam mizerabilă pentru că așa eram.

Mi-am petrecut acea seară la spital, trezindu-mă abia după 48 de ore. Din ceea ce încerca să îmi spună Skyler, șocul a fost mult prea mare așa că au fost nevoiți să mă adoarmă cu forța. Deși nu conștientizam pe deplin, știam că nu mă puteam calma singură și pentru asta nu am învinuit pe nimeni. În ziua externării a avut loc și înmormântarea lui, unde majoritatea sperau să mă vadă îmbrăcată intr-o rochie neagră, jelindu-mi partenerul în timp ce purtam un discurs specific.

Dar nu am fost acolo.

Cum aș fi putut să îl privesc cum este înghițit de o groapă rece fără să fac o altă criză? Au insistat cu toții să îl văd măcar pentru ultima dată: Luhan, mătușa noastră, Skyler, Jongin si Kyungsoo, chiar si Jongdae, în timp ce stăteam închisă în aceeași cameră  timp de două luni fără să le răspund. Într-un final au renunțat. Probabil și-au dat seama că aveam nevoie de timp să mă împac cu ideea. Știam că nu voi fi în stare să îmi revin, singură sau cu ajutorul cuiva.

În ciuda insistențelor mele, Skyler și Baekhyun m-au vizitat zi de zi, în majoritatea timpului lăsându-mi mâncarea în fața ușii după ce băteau de câteva ori. Singura companie provenea din partea pozelor înrămate din fața oglinzii, poze pe care nu încetam să le privesc. Zâmbetul iubitului meu era mereu același, le fel de radiant și chipeș ca în ziua în care l-am întâlnit pentru prima dată. I-am spus că îmi plac ochii lui, iar el doar a zâmbit. În tot acest timp încercam să îmi imaginez cum ar fi fost dacă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil m-ar fi ținut în brațe, așa cum îi plăcea mereu să o facă, în timp ce îmi mângâia delicat coapsele zâmbind printre mustăți pentru că deseori tresăream sau mă foiam neliniștită.

Deseori, Lord  se plimba neliniștit în jurul patului, la rândul meu dându-mi seama cât de mult îi simțea lipsa. Ușa balconului era mereu deschisă tocmai pentru a-l lăsa să intre. Uneori privea tablourile apoi își întorcea capul către mine începând să latre, dar nu îl puteam ajuta cu nimic. Pentru puțin timp am încetat să plâng, dar priveam în gol într-un loc fix până în momentul în care Lord a apărut aducându-mi un tricoul de-al lui. Am izbucnit din nou, începând să țip și să plâng precum un copil în timp ce îi țineam tricoul în brațe. Mirosul era încă acolo, iar asta mă făcea și mai mult să cedez psihic. Pentru un timp mi-aș fi dorit să dispar definitiv, cu toate că știam că sunt egoistă. Nu și-ar fi dorit nimeni să își ingroape doi prieteni într-un interval de timp atât de scurt.

Eram absorbită de gândurile mele, neobservându-i  pe cei doi cum mă priveau din spatele pragului. Skyler părea mai mult decât îngrijorată, iar expresia lui Baekhyun era indescifrabilă. Se părea că după săptămâni întregi s-au decis să intre cu forța pentru a se asigura că încă sunt în viață. Am crezut că aveau de gând să plece, dar pentru a doua oara mă înșelasem. Baekhyun s-a apropiat încet de mine și pentru puțin timp a încercat să îmi îndepărteze părul lipit de obrajii proaspăt umezi. M-am îndepărtat de el brusc, ca și când aveam impresia că își dorea să mă rănească.

- Rave, sunt prietenul tău, vreau să te ajut, mi-a spus speriat în timp ce părea că a înțeles reacția mea neașteptată.

Skyler nu a ezitat și m-a îmbrățișat strâns mângâindu-mi spatele. Stăteam nemișcată, lăsând-o să mă încălzească pentru câteva momente, știind că după atâta timp aveam nevoie de prezența unei persoane. Știam că a așteptat mult pentru a mă vedea, cu toate că eram doar pe jumătate întreagă. Am devenit slabă și deși era de așteptat, prietena mea părea șocată. Mi-a mângâiat degetele reci apoi a început să plângă.