În acea seară nu am reușit să închid nici măcar o geană, nu pentru faptul că am fost doar la câteva secunde dinstanță de a fi spulberată, ci pentru faptul că spre surprinderea mea ei doi se asemănau. Și în acel moment, chiar dacă a fost pentru scurt timp, imaginea lui Joon Myun era înlocuită de chipul lui. Sună prostesc, mai prostesc decât dragostea la prima vedere care s-a dovedit a fi doar un mit ieftin.
Și cu toate acestea, Sehun avea ceva aparte pe care l-am întâlnit până în acel moment doar la o singură persoană.
Nu am reușit să îi deslușesc întrutotul toate trăsăturile feței, nu doar din cauza felinarului a cărui lumină palpa din greu ci și datorită posturii domninante pe care a reușit să mi-o transmită. Șuvițele gri și ciufulite îi acopereau fruntea și o parte din privire, iar buzele lui ușor rozalii erau mereu întredeschise. Am simțit cum s-a abținut din greu să nu îmi scuipe câteva înjurături pentru faptul că motorul lui s-a ales cu câteva zgârieturi și probabil și pentru că era speriat. Înainte să plece mi-a aruncat o privire scurtă, privire care m-a pătruns până și în cel mai rece colțișor al minții, iar atunci durerea m-a cuprins din nou.
Era aceeași privire ca a lui Joon Myun.
L-am privit nemișcată cum se îndepărta până în momentul în care umbra lui a dispărut din raza mea vizuală, apoi m-am întors pe vârful călcâielor și am început să alerg în neștiință, exact ca ultima nebună. Credeam că durerea se va răsfira măcar pentru puțin timp dacă era înlocuită de o altă durere. Dar nu a fost așa.
Privirea lui mă urmărea în toate direcțiile, determinându-mă să mă învârt precum un om pierdut într-un labirint imens. Era mereu prezent, chiar și în cele mai ascunse colțuri ale clădirilor înalte, iar asta mă făcea să simt cum îmi pierd mințile. Pentru câteva momente credeam că Sehun era întruchiparea lui Joon Myun, deși negam de fiecare dată când acest sentiment reușea să mă încolțească. Am început să plâng și să țip, iar spre norocul meu, străzile erau la fel de pustii precum un deșert astfel încât nimeni nu mă putea auzi sau privi cu teamă. Eram singură așa cum am fost timp de două luni, doar că de această dată, eram pierdută printre străzile Chicago-ului.
Dimineața celei de-a doua zi s-a dovedit a fi un chin pentru corpul, mintea și sufletul meu. Nu știam cum s-a întâmplat, dar eram acasă în patul meu vechi și nefolosit de mai bine de un an. Îmi pierdeam majoritatea timpului împreună cu el, ceea ce însemna că momentele în care veneam acasă erau doar pentru a o vizita pe mătușa Min. Nu știam cine a fost cel care m-a adus înapoi, dar aveam o vagă presimțire ce mi-a fost confirmată întocmai de acel cineva însuși.
Mi-am îndreptat atenția către persoana ce stătea lipită lejer de tocul ușii, în timp ce purta o privire mult prea îngrijorată pentru chipul lui. A clipit lent de câteva ori apoi s-a apropiat încet de pat până a ajuns în dreptul meu. Mi-am dezlipit buzele pentru câteva clipe, dar le-am lipit la loc tocmai pentru că nu știam ce ar fi trebuit să îi spun. Fratele meu mă privea atent și tăcut așa cum o făcea mereu, doar că de această dată privirea lui era cu totul diferită. Mi-am găsit curaj să îi mulțumesc, dar îmbrățișarea lui caldă mi-a spulberat orice șansă de a rosti vreun cuvânt odată cu suspinele înfundate și lacrimile ce îi pătau obrajii.
- Luhan, tu... plângi?
A negat și m-a îmbrățișat mult mai strâns de această dată.
- Spuneai că ești bărbat, am încercat să îl tachinez doar că Luhan părea cât se poate de serios.
- Sunt bărbat, dar tu ești sora mea. Rave, au trecut aproape trei luni de când nu te-am văzut, crezi că aș mai putea fi bărbat când știu că sora mea mai are puțin până la depresie, iar prietenul meu-
CITEȘTI
Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc
Fanfiction"Nu ți-am spus niciodată, dar atunci când mă certam cu tine o făceam de prea mult dor, pentru că nu erai lângă mine. Am omis mereu să iți spun, dar mă răzbunam pe tine pentru că imi lipseai. Nu ți-am spus niciodată, dar când îți ceream să pleci, o...
