Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

-Capitolul XII

Obișnuiam să fiu o persoană liniștită și să mă bucur de orice lucru mărunt pe care îl primeam. Mătușa Min, deseori, aducea în discuție diferența dintre mine și Luhan, inițial crezând că aș fi suferit de o afecțiune. Eram mult prea tăcută pentru un copil și avea tot dreptul să își pună întrebări. Chiar și în prezent, Luhan se afla la polul opus față de sora lui despre care îți puteai face o părere încă de la prima vedere: proaspăt scoasă de la naftalină. Țineam să cred că cineva acolo sus ne-a inversat rolurile, iar în acest mod m-am pricopsit cu o prințesă rozalie care își purta pantalonii de băiat mare. Dar, oricum ar fi fost mica mea rază de soare, țineam la el enorm și închideam ochii la orice fel de idee prostească pe care trebuia să o urmez după votul majorității. Cu alte cuvinte, dacă ei erau de acord, și eu eram obligată la rândul meu.

Zilele treceau destul de repede în preajma lor, atât timp cât îmi urmam ocupația de bază; să am grijă de Sehun. Bineînțeles că noul meu obiect fragil s-a arătat foarte încântat de idee, până la urmă nu avea nimic de pierdut. Și nici eu nu aveam, într-o oarecare măsură. Pe de altă parte, uneori îmi era dificil să îl privesc fără să nu îmi aduc aminte de incidentul de la piscină și odată cu el și de cel de la cabană. Poate îmi pierdeam timpul gândindu-mă prea mult la lucruri nesemnificative. Măcar el era fericit. Zilnic se întâmpla câte ceva nou, mai ales atât timp cât Baekhyun, Chanyeol, Luhan, Kyungsoo și Jongin gravitau mereu în sfera mea de existență. Încă de la început eram pregătită emoțional pentru orice cădere nervoasă. Nu era ușor sub nicio formă să rămâi același om normal după un amalgam de zile petrecute în preajma prietenilor mei fantastici. Ar fi trebuit să facă un film regizat tocmai de mine, măcar aveam o scuză atunci când le țipam în urechi.

Sehun trăia precum un prinț înconjurat de cei mai fideli servitori, doar că nimeni nu era servitorul nimănui și cu siguranță nici el nu era vreun prinț. În fiecare dimineață, pentru că aveam un suflet mare, îl ajutam cu gimnastica de recuperare. După primele trei săptămâni de la operație Sehun a început lecțiile de înot iar în a cincea saptămână și gimnastica. Așadar, puteam să jur că în acele ore matinale nimeni nu era mai chinuit decât mine. Aveam nevoie de aproximativ douăzeci de minute pentru a-l trezi prin toate metodele posibile: țipătul sugrumat al lui Baekhyun, găleata cu gheață, certurile dintre Baekhyun și Chanyeol, muzica lui Luhan, tigaia și lingura de lemn, peștele decongelat de la supermarket, trompeta și... o pană. Mă puteam bucura victorioasă de oricare dintre ele atât timp cât nu eram singura care avea de suferit și chiar îmi plăcea să îl privesc încrețindu-și fruntea și nasul.

După cele douăzeci de minute, în timp ce Kyungsoo prepara micul dejun, trebuia să îl aștept să se pregătească pentru o oră plină de "distracție". Chiar nu era plăcut să îl privesc chinuindu-se să își ridice piciorul la nouăzeci de grade, dar aveam o oarecare priveliște plăcută asupra corpului său. Și știam că în tot acel timp mă privea în oglindă. Nu eram de foarte mare ajutor, mai mult spus, îi țineam companie și îl ajutam să urce și să coboare scările. Mă puteam bucura totuși de muzică, pentru că în niciun caz nu aveam de gând să îmi ridic picioarele întinse de pe acel fotoliu pufos; nimeni nu ar fi făcut-o, nici măcar cu forța.

Ceasul ajungea ușor aproape de miezul zilei, fără să bag de seama prea des. Diminețile lui Sehun erau pline de energie și mâncare sănătoasă spre deosebire de serile ocupate de nimicuri și râsete. După cum spuneam, cei cinci erau o companie plăcută din multe puncte de vedere, până se lăsau purtați de val și doze pline cu bere nefiltrată, după cum își dorea Luhan. Eu doar priveam și îmi repetam deseori cum că ar fi fost cazul să vizitez o biserică în scurt timp și să rog cerurile să îi păsteze întregi. Era plăcut să îi privesc bucurându-se de compania celuilalt și deseori îmi aduceau aminte și de momentele în care Joon Myun se afla printre ei. Dar nu era cazul să întristez pe nimeni, ci doar să mă bucur de fericirea lor.