Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

+Capitolul III

În întreaga mea existență nu mi-aș fi închipuit că o săptămână poate dura la fel de mult precum un an. A fost un calvar la care am fost supusă precum ultimul rob de micuța mea "rază de soare masculină", careia îi datorez profund câteva palme peste față. Ca și când nu ar fi fost suficientă sosirea lui în Chicago, în preajma mea, fratele meu scump, fără ca măcar să se deranjeze să îmi transmită încântătoarele noutăți, a lăsat acel experiment eșuat să stea la noi pentru o vreme. Repet, doar pentru o vreme. Pentru mine era suficient să îi aud vocea și să mă pierd din fire. Era precum un pion în plus pe o tabla de șah, un bold în scaun, un ghimpe în talpă, un vierme nedorit într-un fruct.

Și din această cauză presimțeam că nimic nu va lua sfârșit foarte curând. Nu cu el aici.

Sub nicio formă tipul nu înțelegea de vorbă bună, iar la un moment dat am devenit sătulă să mă întorc și să îi dau câteva palme care nu îl afectau cu nimic. Era peste tot unde mă aflam și cu toate că le țipam de fiecare dată, nu pricepea cuvintele "spațiu personal". Credeam că are de gând să intre și în baie, dar spre ușurarea mea, nu a făcut-o. În orice caz, am făcut-o eu.

A fost un accident, bineînțeles.

Trăind în aceeași casă cu Joon Myun sau Luhan, aveam un obicei să intru în baie în timp ce ei făceau duș și să îmi rezolv necesitățile. Luhan era mai rău decât o femeie în adevăratul sens al cuvântului și de fiecare dată s-a dovedit a fi chinuitor să îl aștept. Bineînțeles că și ei erau conștienți de prezența mea. Dar, după dimineața "extraordinară" a zilei de joi, mi-am dat seama că era un obicei prost, chiar foarte prost. Crezând că micuța mea rază de soare masculină se răsfăța printre picăturile de apă, nu m-am gândit sub nicio formă că impresia mea era total greșită. A fost suficient să îmi întorc capul pentru câteva secunde, în timp ce îmi periam dinții, încât să înghit toată pasta și să scap periuța din mână. Aceeași claie de păr argintie, doar că mult mai udă de această dată, se zărea de după spațiul gol dintre perete și cortină. Nici pentru el nu a durat mult să își dea seama că nu e singur. De această data nu a părut deloc surprins ci doar a zâmbit învingător trăgând la o parte cortina. Mi-am acoperit privirea, speriată, ignorând pe deplin pasta ce mi-a intrat în ochi. Nu puteam să îi spun nimic pentru că îmi recunoșteam vina.

L-am simțit apropiindu-se chinuitor de încet, fiind conștientă că îi plăcea să mă tortureze, până în momentul în care s-a oprit în dreptul meu. Din nou, respirația lui fierbinte se pierdea asupra gâtului meu și știam că avea intenția să mai scoată încă o prostie pe gură.

- Sunt îmbrăcat, a șoptit făcându-mă să roșesc.

A trecut lent mai departe precum un struț vopsit, iar până ce nu a ieșit din baie, nu mi-am desprins mâinile deasupra ochilor.

2-2 Egalitate.

                                     *

Și bineînțeles că ziua de joi nu era singura zi fascinantă în care trebuia să îmi acopăr urechile atunci când îi auzeam glasul. Imediat a urmat ziua de vineri, iar eu deveneam din ce în ce mai "încântată". Chiar nu sufeream ca cineva să intre în camera mea fară a fi și eu prezentă. Era normal ca el să facă și asta.

De ce să nu, Oh Stricatule?

Am avut o supriză plăcută atunci când l-am găsit întins precum o marmotă părăsită pe patul meu. Lenjeria mea curată cu miros  de scorțișoară nu mai era deloc curată. Și după cum bine spuneam, eșuatul chiar era peste tot. Oare cu ce greșisem? Îmi iubeam fratele, prietenii, prietenul... Soarta se putea răzbuna în alt mod. Nu era ca și când nu a făcut-o deja. I-am aruncat o privire cu totul disprețuitoare și, fără să îi spun ceva, am început să îl trag de picior. Nu se zbătea și nici nu se deranja să plece. Stătea și savura cu desăvârșire fața mea chinuită în timp ce încercam din răsputeri să îl scot afară din cameră. Și cu toată truda mea, nici măcar nu am reușit să îl clintesc.