Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

- Capitolul XI

A trecut o noapte pe care nu o puteam descrie în cuvinte sau mimică, ci doar în câteva lacrimi leneșe care apăreau doar când le era lumea dragă. Mă așteptam să ajung în acel stadiu în care nu mă mai cunoșteam și cu siguranță nimeni nu o făcea. Pur și simplu eram conștientă că toată lumea era sătulă să mă privească plângând sau să asiste la scenele mele frustrante. După lipsa lui Joon Myun, mi-am dat seama cât de patetic mă înfățișam și că de fapt el era cel care fura privirile în timp ce rămâneam în umbra lui. Și totuși, nu regretam faptul că el era singurul de care aveam cea mai mare nevoie, ci doar că nu am avut niciodată șansa să îi mulțumesc.

După unsprezece ore în care umărul lui Kyungsoo și zâmbetul lui Baekhyun au fost precum ciocolata caldă în ziua de Crăciun, era timpul să mă reîntorc la prietenul meu imobilizat inconștient pe patul de spital. Mă rugam să nu se fi trezit pentru că i-am promis că îl voi aștepta, dar atunci când ai un frate care se ascultă doar pe el însuși, viața devine mult prea complicată; până când și visurile ți se dau peste cap. Nu m-am obosit suficient încât să arăt mai mult decât decent, dar nici nu îmi doream să arăt ca și când aș fi asistat la o prestație funebră. Până la urmă Sehun încă era acolo, iar eu eram mai mult decât fericită.

La insistențele celor doi, de fapt nici nu am avut un cuvânt de spus, am fost forțată să intru în mașină și să merg cu ei până la spital. Mi-aș fi dorit să mă bucur de o plimbare matinală, dar din păcate, șansele de a mă bucura sunt foarte rare. Și totuși, am reușit să mă adun din toate colțurile și să îmi revin, tocmai pentru că Sehun avea nevoie de un zâmbet și nu de o față lipsită de orice. Am avut marea surpriză de a-i găsi pe toți așezați pe acele câteva scaune tari din fața salonului. Chiar și Jongdae era acolo... și Skylar. În sfârșit, era și timpul ca cineva să îmi cunoască suferința după acele două ore nemișcate de pe scaun. Luhan a fost primul care a reacționat atunci când m-a văzut, dar eu doar i-am zâmbit și am trecut mai departe ca și când nimic nu s-ar fi înâmplat. Nu voiam să vorbesc cu niciunul, ci doar să îl văd.

Același miros neplăcut invada întregul salon, doar că de această dată, ceva părea diferit. Poate era doar în mintea mea, sau din cauză că eram mult prea fericită atunci când l-am văzut ușor îmbujorat, deși înca inconștient. Purta o pijama albă, simplă, ceea ce îmi oferea o imagine înduioșătoare din moment ce priveam constant acei obraji. Părul la fel de dezordonat ca de obicei, m-a determinat să îl asez cât de cât, cu toate că îi stătea la fel de bine. De data aceasta, fără să mă străduiesc, i-am zâmbit ca și când aș fi privit finalul fericit al unuia dintre filmele mele preferate. Dacă m-ar fi văzut Luhan, s-ar fi lovit singur, apoi ar fi plecat deprimat.

Iar de îndată ce am regăsit acei doi ochi negri, am știut că eram de mult pierdută în urma lui și fără cale de întoarcere.

*

- Domule Oh, mă bucur să vă privesc într-o stare bună. Chiar mă întrebam când vă veți recăpăta cunoștința.

Oricine ne-ar fi privit în acel moment ar fi crezut foarte ușor că eram doi îndrăgostiți care s-au revăzut după o lungă perioadă plină de despărțiri și depresie. Ar fi avut toate motivele din moment ce degele lui Sehun erau împletite printre degetele mele și chiar dacă doctorul încerca să îi vorbească, el doar mă privea fără să îi acorde atenție. Se simțea neobișnuit de normal și plăcut totodată. Toate veneau de la sine, chiar și acel sărut pe dosul mâinilor.

- Deci voi pleca în curând, a sesizat liniștit după câteva clipe.

- În două zile, mai exact.

A zâmbit nesesizabil și i-a mulțumit doctorului pentru munca depusă și pentru faptul că se simțea mult mai bine. Oh Sehun era din nou pe picioarele sale, sau mai bine spus pe unul dintre ele, pregătit să mă calce oricând pe nervi. Și totuși speram că va fi un băiat ascultător tocmai pentru că avea nevoie de mine până ce se va recupera complet. Aproape două luni mai exact.