Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

+Capitolul VIII

- Nu înțeleg de ce pentru tine este atât de greu să accepți un "Nu"!

Îl puteam auzi țipând în timp ce urechea îmi era lipită de ușa camerei lui. Dacă filmam o scenă tipică unei telenovele spaniole, puteam juca ușor în rolul unei menajere plictisite, care trăgea cu urechea pe la ușile stăpânilor. Dar eu nu mă uitam la telenovele și cu siguranță nici acel producător de zgomot din spatele ușii. Părea nervos și nu era ca și când mi-ar fi păsat. Totusi, Sehun părea nervos, iar pe mine bineînțeles că mă intriga. Adică, am început să ne înțelegem mult mai bine. Sau așa părea înainte de acel... sărut, dacă se putea numi sărut.

De această dată el era cel care mă evita. Până și Luhan mi-a spus că în ultima vreme nu am petrecut timp cu Sehun în ciuda faptului că ne-a văzut din ce în ce mai apropiați. Probabil era confuz, altfel nu m-ar fi evitat. Dar cine spunea că eu nu eram? Nici măcar nu știam ce s-a întâmplat în acel moment sau cum am reacționat. Mi-am dat seama că toată treaba cu evitatul e doar o joacă de copii și că la rândul meu, am procedat extrem de prost. Cu siguranță nu e un sentiment plăcut să fii ocolit cu intenție.

- Ți-am spus de nenumărate ori că nu am de gând să mă întorc și că nu îmi pasă de nicio nuntă! Ești o femeie grea de cap.

Cuvântul "femeie" era un semn de întrebare uriaș pentru mine.  Cu siguranță persoana de la celălalt capăt al liniei era ceva mai învârstă decât mine. Altfel, de ce i s-ar fi adresat atât de direct?

- Chiar crezi că vreau să te vâd? Pe tine sau pe oricare dintre voi? Nu își poate ține nunta fără să fiu acolo și să îi culeg lacrimile false?

"Nuntă" "lacrimi", din nou două cuvinte care mă puneau total pe gânduri. Toate acestea până ce firul s-a legat și o lumină s-a aprins deasupra capului meu.  Era clar că vorbeau despre nunta surorii sale și persoana cu care se certa era însăși mama lui.

-  Jin Ah se poate descurca și fără fratele ei. Cavaler de onoare... la naiba cu nunta voastră!

L-am auzit țipând pentru ultima dată împreună cu un zgomot puternic pe fundal. Nu a durat mult până ce a ieșit din cameră, trecând pe lângă mine ca și când aș fi fost un corp fără viață. Fața lui palidă era cu mult mai roșie, iar pumnii ii avea încleștați fiind pregătit oricând să lovească pe cineva. Mă rugam doar ca eu să nu fi fost acel cineva. Pentru mine Sehun nu era o amenințare, mereu fiind calm și aproape tăcut, iar atunci când vorbea spunea numai prostii, dar văzându-l nervos am ajuns în așa fel încât să mă răgândesc de zece ori înainte de a acționa. Pentru că mereu eram cea cu inima mare, pe care o măcina vina și curiozitatea, era normal să aștept un răspuns din partea lui. Mi-am așezat palmele peste umerii lui și am încercat să îl întorc cu fața spre mine, dorindu-mi să port o discuție normală. Probabil ar fi fost cazul să mă pălmuiesc înainte de a gândi extrem de prost, pentru că cel din fața mea era chiar Oh Sehun și nu un alt prieten care ceda ușor.

- Băiatule nervos, ar fi cazul să vorbești înainte de a te da în judecată pentru că mi-ai distrus pereții și parchetul.

Și-a dat ochii peste cap în timp ce mi-a îndepărtat palmele de pe brațele lui. Dacă uram ceva în toată existența mea, ei bine, era atunci când o persoană își învârtea ochii ironic în fața mea. Încercam totuși să port o discuție tipică nouă și să mai destind atmosfera, dar nu aveam cu cine. Buzele lui s-au depărtat ușor, făcându-mă să cred că urma să îmi răspundă. Cine ar fi crezut că el doar va pufni și va ieși pe ușa ca și cum ar fi fost singur în tot acel timp?

"Oh Sehun, pregătește-te să fii epilat pe spate"

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar totuși sunt sigură că noroc nu a fost, atunci când i-am zărit silueta la câțiva metri departare, fără a fi însoțit de motor. Aveam șansa de a-l prinde ușor din urmă și puteam respira liniștită, pentru că nu mai era cazul să inspectez fiecare colț al orașului în căutarea lui. Un bun observator nu eram, dar puteam spune că își executa pașii mult mai hotărât în timp ce își ținea mâinile în buzunarele pantalonilor. Mi-am grăbit mersul în spatele lui, tocmai pentru a nu-i pierde urma prin mulțimea de oameni. În mintea mea încă erau sute de întrebari la care știam că nu îmi va răspunde nici dacă l-aș fi implorat. Eram recunoscătoare pentru faptul că a reușit cu greu să îmi povestească despre propria-i familie, un subiect sensibil pentru amândoi.