Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

+Capitolul X

În mintea mea acele secunde nesuferite treceau mai greu decât orele, la un moment dat ajungând să cred că ceasul rămânea în urmă odată cu terminarea fiecărui minut. Țineam să cred că timpului îi era lene să își mențină ritmul și dorea puțină distracție pe seama mea. În momentele mele crâncene era mai mult decât evident faptul că timpul și karma erau mână în mână, exact ca două surori care se înțelegeau numai la rău. Credeam că până la vârsta de douăzeci și unu de ani aveam să mă obișnuiesc cu ideea că "nu sunt tocmai pe placul vieții", dar așa cum o suportam eu, trebuia la rândul ei să mă suporte. Și în niciun caz nu îi puteam permite să mi-l ia pe Sehun. Adică, în zilele noastre era greu să îți faci un nou prieten care să fie și de încredere; dacă Sehun făcea parte din prietenii mei.

Am așteptat două ore nenorocite pe acel coridor pustiu și parcă înghețat, dar nimeni nu mi-a spus absolut nimic. Era ca și când cineva îți trimitea mesaje în continuu cu același text scurt și lipsit de viață, în timp ce încercai din răsputeri să le ștergi. Spatele îmi era înțepenit, fundul amorțit, iar picioarele mai aveau puțin până ce ajungeau la mârimea celor ale puiului de elefant. Și tot nu aveam de gând să mă ridic și să plec de acolo, nu până ce doctorul nu mă va înștiința de starea lui Sehun. Luhan și ceilalți încă erau în drum spre spital, tocmai pentru că pentru ei utilizarea noilor mijloace de comunicare încă era un mister nedeslușit. Erau genul de persoane pe care erai nevoit să le suni de zece ori înainte de a-ți răspunde, cu greu. Mă descurcam și singură, fizic, pentru că moral și psihic eram terminată de-a binelea. Și bineînțeles că atunci când au ajuns, alergând precum niște sportivi pensionați și urmăriți de câini, nu a întrebat nimeni și de starea mea. Bărbați grijulii, ce m-aș face fără atenția lor copleșitoare? De fapt, cred că aveau tot dreptul să se îngrijoreze doar pentru Sehun; eram deja trecută prin multe altele pentru ca ceva "ușor" să mă afcteze. Cu toate acestea, nu mi-a fost deloc ușor să îl privesc fără a-l putea ajuta.

- Deci... ați căzut în lac.

- Da, am căzut în lac. Ți se pare că mint?

- E exact precum o scenă din drame sau din filmele de acțiune.

Sesizările lui Luhan mă călcau pe nervi și nu mai era mult până ce nu urma să izbucnesc. Dacă el și-a dorit o schimbare, de ce să nu i-o ofer?

- Luhan, fii un frate cuminte și lipește-ți gura cu ceva permanent. Îmi dai dureri de stomac.

- Cine știe ce ați făcut tu și Sehun cât timp ați fost doar voi doi.

- Ce insinuezi?

- Ah, ai învățat tot ce trebuie să știi la orele de biologie din liceu.

- Mă bucur că ești îngrijorat.

- Sunt, dar să te văd din nou așa este ultimul lucru pe care mi-l doresc.

Chiar așteptam câteva cuvinte liniștitoare din partea lui, lăsând la o parte forma sub care au venit. Fratele meu încerca să îmi ridice moralul în felul lui neînțeles și chiar dacă deseori o lua pe alte tărâmuri, cu o mică mustrare își putea reveni singur. În caz de nu, aplicam cealaltă alternativă.

- Domnișoara... Raven?

O noua prezență masculină, îmbrăcată într-un halat alb și lung până la genunchi, a părăsit salonul în care a fost dus Sehun în urmă cu două ore. Cu siguranță era doctorul care s-a ocupat de situația lui și totodată cel de la care așteptam răspunsuri.

- Îmi pare rău pentru tot acest timp în care ați fost nevoită să așteptați, fără nicio veste.  Momentan starea pacientului este stabilă, după câteva tratamente cu antibiotice. Am reușit să oprim  evoluția pneumoniei, dar în cazul membrului drept lucrurile sunt puțin mai delicate. După o radiografie, pare a fi fracturat în două locuri și necesită o intervenție chirurgicală, care bineînțeles că va fi efectuată după acordul dumneavoastră. Din câte am înțeles, sunteți cea mai apropiată persoană de domnul Oh.  Nu a renunțat o clipă să întrebe de dumneavoastră.