Ultima noastră cursă: Lasă-mă să te iubesc

-Capitolul XIII

Ultimele două săptămâni au decurs neașteptat de linișite, poate mult prea linișite pentru șase băieți și o individă gata să își programeze o ședință la un psihiatru. Am fost mereu încântată să îi văd uniți, lăsând la o parte momentele în care îi găseam pe Kyungsoo și Jongin ciufuliți pe canapea sau mersul crăcănat al lui Baekhyun, dar toate se înțelegeau de la sine atât timp cât treburile personale rămâneau personale. Și spre mulțumirea mea, nu am auzit niciun fel de sunet straniu pe care l-aș fi avut în minte o întreagă noapte; nici nu aveam nevoie.

Sub orice fel de circumstanță, vinerea se dovedea a fi ziua lui Sehun. Lucrurile se întâmplau mereu în favoarea lui și bineințeles, în defavoarea mea, astfel încât am ajuns la o concluzie simplă: era necesar să fiu precaută încă de la miezul nopții. Se putea trezi oricând în pantaloni de somnanbul, cotrobăind prin casă precum un hoț mediocru în timp ce aveam să îi bag lumina lanternei în ochi. Fizic, eram pregătită pentru o nouă provocare, dar nu și moral.

Fiind luna septembrie, zilnic, vremea era destul de nehotărâtă, astfel încât te puteai trezi cu un soare frumos, iar seara îți puteai face dușul în drum spre casă, în caz de nu aveai vreo umbrelă. Cu ochii încă ațintiți asupra geamului de la bucătărie în timp ce ceaiul meu de scorțișoară era aproape de a se răci, așteptam sosirea unui personaj masculin. Nu eram obișnuită să rămân singură în vreme de furtună, iar ploile pe timpul toamnei s-au dovedit a fi destul de violente. Atât timp cât ei erau conștienți de acest fapt, trebuia doar să aștept ca unul dintre băieți să apară. Încă 30 de minute numărate pe ceas și nimic. Auzeam crengile uscate ale copacilor izbindu-se una de cealaltă din cauza vântului, cerul devenea din ce în ce mai întunecat, iar norii începeau a scoate sunetele pe care speram să nu le fi auzit curând. Am încercat să îl sun pe Luhan, dar rețeaua era căzută de ceva timp, probabil din cauza vântului. Scena s-ar fi potrivit perfect într-un film de groază, mai ales datorită expresiei mele care aducea un surplus atmosferei înfiorătoare. Ca și când nimic din toate cele întâmplate nu ar fi fost de ajuns, rămasă precum o oaie pierdută de turmă, în mijlocul holului, am fost luată prin surpindere de pana de curent, lăsând întreaga casă în beznă.

Grozav, Raven.

Aveam nevoie de puțină lumină pentru a ajunge până într-una dintre camere, unde urma să mă ascund precum un copil speriat, sub pătură. Doar o mică problemă... de fapt, o problemă destul de mare: lanterna era de mult pierdută printre rafturile prăfuite din pod, iar telefonul meu, deja mort, nu îmi putea fi de prea mare ajutor. Trebuia să ma descurc singură, în felul meu, deși nu eram nici liliac și nici bufniță, și în niciun caz nu aveam de gând să-mi aștept masculii în mijlocul pustietății. După câteva încurajări de suflet, am fugit către scări, lăsând la o parte durerea pe care degetele mele au resimțit-o încă de la prima treaptă. Oricine m-ar fi privit în acele clipe, m-ar fi folosit pe post de săgeată în jocurile de Darts; i-ar mai fi trebuit totuși o țintă care, de ce nu, putea fi Sehun. Intrând în prima cameră ieșită în cale, pe care bineînțeles că am pipăit-o pentru a găsi mânerul, am sărit, precum o atletă înainte de retragere, direct în pat. După cum m-am așteptat, încă jumătate de oră petrecută împreună cu gândurile mele despre nemurirea sufletului, și nimic. Niciun " Raven", sau "m-am întors", sau orice altceva ce îmi putea demonstra că nu eram singurul corp cu respirație din întreaga casă. Și totuși mă neliniștea ceva vag, mai ales după ce am auzit un sunet care cu siguranță nu a fost provocat de vânt.

În filmele de groază personajele au un obicei de a verifica sursa zgomotului și clar niciodată nu se termină bine. Nici eu nu am învățat prea multe din moment ce am făcut exact același lucru, deși mintea îmi spunea "curioșii mor repede". Cum aș fi putut să stau liniștită în întuneric, știind că cineva acolo jos mi-ar fi furat toată mâncarea din frigider, sau mai rău, ar fi fugit cu paharele de colecție ale lui Luhan. Încercând să fac pe eroina silențioasă, am coborât scările pe vârfurile degetelor, pe alocuri ținându-mi și respirația. Nu știam dacă inima îmi bătea neobișnuit de tare din cauza fricii, imaginându-mi deja cotrobăind prin frigider, o bestie cu coarne, de două ori peste înălțimea mea și a cărei respirație ar fi ofilit și florile; sau pentru că îmi doream atât de tare să îmi descarc furia asupra unui personaj necunoscut, care și-ar fi dorit să nu mă fi cunoscut prin întuneric. A doua variantă ar fi fost mult mai avantajoasă în cazul meu, ținând cont de inexistența monștrilor. Și oricât de pornită aș fi fost, ceva mă trăgea înapoi; totuși încă eram în beznă. Reușeam să deșlusesc printre rânduri cele câteva piese de mobilier ce îmi stăteau în cale, încercând să le evit pe cât posibil. Picioarele îmi erau reci, semn că aș fi putut strănuta oricând și astfel să îl anunț pe neinvitat că nu era tocmai singur cu frigiderul meu.