SUGAR and SPICE ✔

Capitolul IX - Sonata lunii.

-Mă simt inutil, îmi şopteşte Nick într-o seară, la trei zile după a doua audiere. Eram de aproape o săptămână în Las Vegas şi tot ce făcusem până atunci a fost să stăm pe margine şi să vedem cum nişte poliţişti imbecili nu sunt în stare să captureze un om. Cât de departe putea Sage să fugă? Oare-l avertizase avocatul lui despre ancheta în desfăşurare şi despre faptul că era căutat de autorităţi? Dacă da, se dăduse bine de tot la fund, nu fuseseră în stare să-l găsească până acum.

Cel mai milă îmi era de Nick. Suferea enrom şi vedeam cu fiecare zi ce trecea cum un soi de greutate imaginară i se aduna pe umeri, făcându-l să arate slab şi lipsit de vlagă. Mi-ar fi plăcut să-i alin suferinţa, să-l ajut mai mult decât cu o vorbă şi cu un sărut. Începeam să mă satur de cât de multe ori repetasem că totul o să fie bine. Că totul avea să se rezolve.

Dacă. Dacă avea să se rezolve ceva.

Aveam încredere în Brad şi Jones şi mai mult decât atât aveam încredere în Nick şi în faptul că nu ar fi fost în stare să-şi omoare cel mai bun prieten. Totuşi, încrederea oarbă pe care o aveam în el nu ne era de folos în sala de judecată.

Cu toate ce se întâmplau în viaţa lui şi cu presiunea din aerul de Las Vegas, nu am fost deloc surprinsă când a doua zi de dimineaţă, după ce mi se destăinuise detaliat cât de inutil se simte, mi-a propus să plecăm.

-Nick, eşti sigur că vrei să plecăm înapoi în Seattle chiar acum? Nu vrei să mai stăm puţin?

Mi-a zâmbit atunci însă nu detectam nicio urmă de amuzament pe chipul sau în ochii lui. Simţeam că în interiorul său se dă o luptă. Simţeam că vrea să-mi spună ceva, dar îi e prea frică să o facă.

-Nu în Seattle, Harley! exclamă într-un final, după o tăcere lungă în care doar m-a analizat. Nu ţi-ai dorit niciodată să vizitezi Parisul?

-Ce să facem noi în Paris?

Am avut nevoie doar de o înclinare a capului său ca să-mi dau seama ce-i trece prin cap. Nu.

-Nici vorbă! am sărit ca arsă, prinzându-l de mâini. Nici să nu te gândeşti.

-Ascultă-mă, Harley, te rog! De o lună de zile, de când a plecat Sage mă tot gândesc la chestia asta. Poliţiştii ăştia sunt inutili. Lor nu le pasă dacă merg sau nu la închisoare, dar mie îmi pasă...

-Şi mie îmi pasă! am ripostat, trăgându-mă un pas înapoi. Trebuia să mă aşez.

-Ştiu că îţi pasă, continuă el. Poate puţin prea mult decât ar fi fost normal. Revenind, de o lună de zile mă gândesc că ar fi fost mai bine ca eu să plec după el. Să încerc să-l găsesc şi să...nu ştiu, să-l târăsc de cap înapoi în State, să-l fac să mărturisească dacă are ceva de mărturisit.

-Nick, tu nu vorbeşti serios! murmur simţind o ciudată nevoie de a vărsa câteva lacrimi. Mă simţeam frustrată, supărată şi eram incredibil de furioasă pe el. Ideea lui era stupidă, sinucidere curată - metaforic vorbind. Putea fi tratat drept fugar.

-Uite, mă întrerupse el, adoptând o mină serioasă, nu-ţi cer să fugi cu mine, sau să mi te alături, ştiu că niciun iubit sănătos la cap nu ţi-ar cere aşa ceva, dar din câte ai observat, nu sunt complet întreg la minte. Îţi cer doar să încerci să mă înţelegi. Să înţelegi că vreau să fac asta pentru liniştea mea sufletească şi pentru sănătatea mea. Simt că înnebunesc. Ştiu că nu am făcut-o, pentru că nu sunt un criminal, dar mereu există o întrebare care să-mi pună la îndoială încrederea în mine. Vreau să scap de vină, să mă simt împăcat şi să pot să vizitez mormântul lui Damon fără să mă sufoc gândindu-mă că poate din cauza mea a ajuns acolo. Poţi face asta pentru mine, Harls? Poţi să mă înţelegi?