SUGAR and SPICE ✔

Capitolul IV - Iubito.

Shot through the heart

And you're to blame

Darling, you give love a bad name.

                                                                            Harley Queen

Nu ştiu câte ore stau în camera mea, dar atunci când ies, toate luminile sunt stinse şi nu e nici urmă de Katrina, Melanie sau Nick. Îmi iau telefonul şi orbecăi prin întuneric până ajung în bucătărie ca să aprind lumina. Ceasul telefonului îmi arată că e trecut de miezul nopţii, asta înseamnă că Nick e plecat de mai puţin de cinci ore.

La naiba.

Dacă i s-a întâmplat ceva?

Relaxează-te, Harley, e bărbat în toată firea, poate să-şi poarte singur de grijă.

Glisez cu degetul pe ecranul telefonului şi îi caut numele în contacte. Linia e ocupată, deci vorbeşte cu cineva la telefon. Aştept cinci minute după care îl sun din nou, dar de data asta sunt trimisă direct la căsuţa vocală.

Sunt Nick, lăsaţi un mesaj şi o să vă contactez eu. Sau poate nu, depinde care îmi este dispoziţia.

Îmi dau ochii peste cap gândindu-mă că până şi mesajul mesageriei vocale e nepoliticos. Aud beep-ul şi întrerup apelul. O să mă sune el dacă vrea, nu?

Beau un pahar de apă şi mă întorc în cameră, adăpostindu-mă sub pilota pufoasă. Mai mult ca sigur Nick o să ajungă în câteva minute acasă, nu am de ce să-l aştept. Prima jumătate de oră mi-o petrec într-o linişte mormântală, nici măcar nu încerc să mă mişc sau să respir pe gură. Minutele se scurg lent şi Nick tot nu mai apare. Vreau să ignor îngrijorarea ce mi se răzbate în piept, dar nu pot. Dumnezeule, nu pot!

Arunc pilota de pe mine şi sar în picioare. Mă mişc repede atunci când îmbrac un hanorac cu glugă şi o pereche de pantaloni subţiri, de yoga. Nu strică dacă îl caut prin împrejurimi, sunt convinsă că nu a plecat prea departe.

Îmi iau teneşii şi cheile şi păşesc uşor când ies din cameră şi din apartament. N-aş vrea să trezesc pe nimeni şi cu atât mai puţin să dau explicaţii inutile. Holul principal e gol, doar eu şi portarul, Jeffrey, cel pe care am ajuns să-l cunosc atât de bine.

-Harley! mă întâmpină zâmbind. E un bărbat de culoare şi are cam patruzeci de an. Mereu pare fericit să mă vadă.

-Bună, Jeff! îl salut fluturându-mi mâna. Ce faci?

-La datorie, dar tu? Nu ar trebui să dormi la ora asta?

-Aş vrea dar...ah...Jeff, ştii cumva încotro s-a dus Nicholas? Ştii tu, bărbatul ce s-a mutat cu mine, Katrina şi Melanie în apartament la 115?

Ridică spăşit din umeri.

-Scuze, Harley, dar nu l-am văzut. Nu am ajuns aici decât la unsprezece, probabil l-am ratat.

-Nicio problemă, mulţumesc de ajutor! zâmbesc, încercând să nu demasc cât de panicată sunt în momentul ăsta.

-Dacă ai nevoie şi de altceva poţi să mă suni, ai numărul meu, nu? Îţi stau la dispoziţie, dacă vrei îl căutăm pe băiat împreună.

-E în regulă, dar mulţumesc foarte mult.

Îi mai fac o dată cu mâna şi mă îndrept în alergare uşoară spre parcul de lângă clădirea de apartamente. Am ieşit de câteva ori cu Nick aici şi mi-a mărturisit că-i place. Parcul e uriaş şi foarte slab luminat, aleg să stau pe banca de lângă poarta de acces. E un loc bun de unde pot vedea şi intrarea în clădirea de alături.