SUGAR and SPICE ✔

Capitolul XX - Traieste pentru mine

Vremea se racise considerabil in saptamanile ce urmara dupa intoarcerea lui din Seattle. Nori de ploaie plutesc deasupra Las Vegas-ului, tinand orasul, parca, captiv intr-o cusca imposibil de patruns. Ocazionalele trasnete aduc cu sine o umbra de groaza in sufletul barbatului ce se aventureaza pe poteca cimitirului pozitionat in centrul orasului. Pentru el, pentru barbat adica, cimitirul era un loc sumbru in care nu-si dorea sa ajunga vreodata.

Ura locul acela in ciuda faptului ca totul parea atat de curat si imaculat. Gazonul isi purta cu mandrie acel verde aprins, sanatos, ce normal ar fi trebuit sa paleasca sub soarele nemilos de inceput de septembrie.

Lespezile erau sculptate in marmura neagra, stralucitoare, si putea sa jure ca aratau fermecator atunci cand soarele stralucea peste ele. Florile multicolore, asezate pe fiecare mormant pe langa care trecea transmiteau un soi de bucurie ciudata, mult prea multa veselie pentru un loc atat de sumbru si de morbid precum era un cimitir.

S-apoi candelele in care ardeau lumanarile...cu flacarile lor zvapaiate si portocalii ce clipoceau lenes in adierea vantului de toamna.

Nicholas Armstrong ura din tot sufletul atmosfera din cimitir.

Si totusi...

Nu putea sa nu remarce felul in care greutatea ce si-o purtase pe umeri atata amar de vreme se ridicase intr-un fel miraculos, facandu-i pasii mai vioi si postura mai dreapta in timp ce se indrepta spre locul in care prietenul lui cel mai bun isi facea somnul de veci.

Se lasa in genunchi, punand buchetul de flori - crizanteme in toate culorile - pe mormantul lui Damon Sparkleglance, icnind slab la epitaful prietenului sau. Plecat, dar niciodata uitat. Damon Sparkleglance fiu si nepot iubit si un prieten de nadejde.

-Hei, papusa! saluta Nicholas, tinandu-si genunchii ridicati la piept si strangandu-se singur in brate. Mi-a fost, si imi este, tare dor de tine. Facu o pauza, parca asteptand raspunsul sa se ridice de undeva din pamant. Un chicot ii inabusi hohotul de plans:

-Okay, incepu Nicholas din nou. Okay, o sa vorbesc doar eu astazi. Nici macar nu stiu cu ce sa incep, daca ma crezi. Eu, Nicholas Armstrong, eu care-mi port cuvintele in buzunarul din fata al sacoului. Eu care mereu am spus chestia potrivita in momentul potrivit. Adica, serios? Asculta-ma bine! Ma balbai mai rau decat atunci cand am invitat-o pe Manuela Garcia la balul bobocilor.

Izbucni in ras, lasandu-si capul sa se odihneasca pe suprafata dura si rece a lespezii.

-Iti amintesti? De fapt, cum sa nu-ti amintesti? Erai acolo, filmandu-ma cu camera ta scumpa si aratand filmarea intregii mele familii doar pentru ca stiai ca aveau sa ma tachineze. Of, Damon! Mi-e dor de cate o chestie d-asta. Mi-e dor sa iti bati joc de mine si eu sa te amenint ca te calc in picioare.

Nicholas suspina, lacrimile deja fierbandu-i in spatele ochiilor asa ca nu se mai abtinu si pur si simplu le lasa sa cada. O pata intunecata i se intindea pe suflet, de parca intreaga lui fiinta intra acum in doliu pentru prietenul pe care-l pierduse intr-un mod atat de brutal si obscen.

-Oh, Damon! suspina din nou, plangand mai tare. Probabil te intrebi de ce nu am venit mai devreme aici? De ce nu te-am vizitat imediat dupa ce s-a intamplat nenorocirea? Adevarul e...ca mi-a fost frica. Foarte frica.

Facu o pauza marunta, ca si cum Damon ar fi fost acolo, procesand cuvintele ce-i iesisera lui Nicholas pe gura. Continua:

-Nu-mi amintesc mai nimic din seara aceea, am fost beat turta. Tot ceea ce stiu despre acea seara vine doar de pe caseta pe care am vazut-o din nou si din nou si din nou. Dar eu nu aveam cum sa stiu, Damon. Habar nu aveam daca te-am omorat sau nu.

Cuvintele pareau straine acum ca le spusese cu voce tare. Reci si nemiloase, taiand in carne vie adevarul si scotandu-l pe Nicholas la suprafata apei, unde se ineca intr-un ocean de emotii.

-Da, sopti el, nu stiam daca am facut-o sau nu. De asta nu am venit, Damon, pentru ca nu puteam sa ma obisnuiesc cu ideea, ca tu nu mai esti...ca poate eu sunt de vina ca tu nu mai esti. Are sens ceea ce spun? Doamne, Damon, mi-au trecut prin cap atat de multe lucruri in ultima vreme, nici nu ai idee. Am fost incercat de atat de multa vina, atat de multa durere incat ma mir ca mai pot functiona normal.

Un hohot de ras ii urca in gat si nu facu niciun efort sa-l opreasca. Era stupid, era teribil, era cat se poate de nepotrivit sa rada intr-un cimitir.

Lacrimile i se inghesuiau pe barbie, amareala lor impletindu-se cu gustul dulce al rasului. Se simtea atat de bine! De parca lacrimile si rasul declansara toate emotiile legate strans in sufletul lui.

Izbucnira toate deodata, lasandu-l fara suflare si aproape smulgandu-si parul din cap. Il durea tot corpul, atat de mare era agonia din suflet. Simtea ca nimeni si nimic nu putea repara acea bucata din el. Vina ii agita stomacul si icni de cateva ori, incercand sa-si tina sub control voma ce se ridica in gat.

Membrele ii erau amortite asa ca tot ce putea face era sa stea langa piatra de mormant a celui mai bun prieten al sau, plangand in hohote.

-Iarta-ma! urla dintr-o data, speriind cateva ciori ce se odihneanu linistite intr-un copac aflat in apropiere. Croncanitul si bataile aripilor lor erau singurele sunete pe langa vocea lui sugrumata si disperata. Te rog, Damon, iarta-ma! Stiu ca ma auzi, stiu ca ma vezi, nu stiu cat o sa mai pot trai asa. Nu stiu cum o sa mai pot trai fara tine. Tu...

Tu ai fost mereu acolo pentru mine, vru sa-i spuna.

Tu ai fost piatra mea de temelie, vru sa-i spuna.

Tu ai fost tot ce am avut, vru sa-i spuna.

-Cum o sa pot supravietui fara tine, Damon? hohoti in soapta, tragandu-si mainile peste fata, acoperindu-se de firicele mici de iarba si par si mizerie. Chiar si cand nu am avut pe nimeni te-am avut pe tine si ne-am promis ca nimic nu o sa ne desparta.

Nimic in afara de moarte, pluti vocea lui Damon in urechile lui, indepartata si zambitoare si atat, atat, de dulce.

-Da, sopti din nou Nicholas. Nimic in afara de moarte.

Mi-ai promis, Nicholas, vorbi din nou vocea lui Damon, in interiorul capului sau, mi-ai promis ca o sa ai grija de tine daca ceva s-ar intampla cu mine. Mi-ai promis ca o sa-ti traiesti viata chiar daca eu nu apuc sa o traiesc pe a mea. Stiu ca o sa doara, stiu, dar stiu ca esti puternic si ca poti trece peste orice obstacol fara ajutorul meu. Te rog, Nicholas, te implor, cauta ajutor, cauta un alt umar de care sa te sprijini, traieste viata pentru amandoi. Traieste-ti viata in stilul meu si nu ma uita niciodata!

Voi fi aici, ii fagadui din nou vocea, chiar in spatele tau, la fiecare pas si o sa-ti dau puterea sa te ridici dupa fiecare obstacol. De fapt nu am plecat niciodata, dar tu ai fost prea preocupat plangandu-ti de mila ca sa ma simti.

Asa ca te rog, Nicholas...traieste pentru mine.

-Iti promit, Damon, spuse Nicholas, pe deplin constient ca auzise in minte cuvinte ce ii dadeau putere, soptite in vocea dulce a celui mai bun prieten al sau. Am sa traiesc pentru amandoi! termina in soapta, strangandu-si din nou picioarele la piept si lasand ploaia ce incepuse ulterior sa cada peste el. 

N/A: hei, isi mai aduce cineva aminte de cartea asta? sper ca nu m-ati uitat atat de repede. :) 

nu am nicio scuza pentru faptul ca nu am postat in ultimele luni, stiu, si sper sa aduc din nou povestea asta in sufletele voastre. am scris capitolul asta din simplul motiv ca imi doream sa-l vad pe Nicholas plangandu-l pe Damon, pentru ca nici el si nici noi nu prea am apucat sa-l plangem pe Damon, nu? 

in orice caz, urmatoarele capitole - care nu vor mai fi prea multe, povestea asta trebuie sa se termine la un moment dat - vor fi despre Nicholas indeplinindu-i dorinta lui Damon...si anume sa traiasca. :)