Jucand Cu Moartea

Un camin nou, o fantoma veche.

*Acasa in dormitor*
In cele din urma am ajuns acasa, in asa zisa casa in care stau acum. Si in care se presupune ca nu stau singur si ca nici n-am fost prima gazda. Am plecat cat de repede am putut din mijlocul drumului fara a atrage mai multe priviri suspicioase. In interiorul meu tresaream de frica, insa nimeni nu-si facea culcus acolo pentru a-mi simti cu adevarat frica, deci continui sa par neafectat in continuare, stand relaxat pe pat. Se innoptase, lumina se stingea cu fiecare minut lasand tentaculele reci ale intunericului sa domine lumea. Urechile-mi stateau ciulite la fiecare zgomot, fiind mereu pregatit sa sar din pat si sa plec din casa aia ingrozitoare. Ma simteam ca un vanat, niciodata nu puteai sti cand esti privit, cand esti luat drept o prada. Ci doar traiai cu speranta ca nimic nu se va intampla cu tine, deocamdata. Adorm in cele din urma.
"Poc-Poc!"
Un sunet brutal imi facu inima sa-mi sara din piept, batai consecutive se auzeau dinspre cealalta parte a usii, simteam cum sangele-mi fierbea in vene, simteam tendinta acelei fiinte de a ajunge aici, de a ajunge la mine. Bataile continuau, stateam incremenit in pat, fiorii de pe sira spinarii reveneau.
-Lasa-ma in pace!! Ce vrei?! Incep eu sa tip cu putere incercand sa ascund balbaitul cuvintelor cauzat de teama. Bataile s-au oprit. Usa dulapului din stanga se deschise brusc. Un strigat de ingrozire imi scapa in cele din urma. Printre hainele din dulap ceva misuna.. Se tot balansa prin ele, deodata.. Era ea! Isi facu simtita prezenta la cote maxime, si-a scos capul din dulap, de data asta avea o coronita in cap. Avea o fata palida, infricosator de neutra.
-Acum ar fi trebuit sa fie ziua mea. Incepu ea sa vorbeasca dand apoi din umeri.
Uite, am si o coronita drept cadou. Isi atinse coronita cu mana stanga incercand sa o aseze mai bine pe cap, apoi schita un ranjet.
Iti place coronita mea, nu?... Apoi scoase un raset fantomatic aruncandu-se inapoi in dulap si inchizand usa dupa ea. Voiam sa ma ridic, sa fug, insa picioarele-mi erau paralizate din cauza fricii. Era inca acolo, in dulap, fredonand o melodie veche, glasul ei se prelingea ca un ecou prin camera. O facea iar si iar, de fiecare data parca mai tare...si iar mai tare.
*In dimineata urmatoare*
                Eram in pat, eram intreg spre surprinderea mea. Se pare ca intunericul s-a refugiat inapoi in coltisorul lui asteptand din nou venirea noptii.  Va trebui sa fac ceva in privinta acestei probleme, nu sunt sigur, dar, nu cred ca voi rezista inca o noaptea bantuita in aceasta casa. Hotarasc sa ies afara pentru a-mi limpezi mintea cufundata in cele mai adanci pasaje ale ei. Lumina Soarelui imi ardea fata-mi palida. Uneori ma intreb: carei lumi ii apartin? Cine sunt eu de fapt? Mi-am lasat familia in urma pentru o doza de speranta care s-a diminuat in timp, lasand intunericul sa-si preia teritoriul. Totul e pierdut. Privind  Soarele imi imaginez cum razele acestuia se vor lasa rapuse iar eu la randul meu rapus de catre ceea ce se afla in spatele lor, in umbra... Insa acesta sunt eu? Un simplu muritor? Nu. Nu voi permite asta. Cu pasi repezi ma intorc inapoi in vizuina cosmarului meu. Urc scarile imbibate de mucegai pe fundalul scartierilor consecutive. Mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa cotrobaiesc peste tot in cautarea a ceva folositor. Ajung in dreptul dulapului care cu numai cateva ore in urma a servit ca loc de joaca pentru o fantasma. La deschiderea celor doua usi, noianul de praf se revarsa in dormitor lasand la vedere gramezi de haine vechi, uitate de timp insa nu si de vizita rozatoarelor. De prin desisul imbibat in praf, un obiect lucitor imi atrase privirea. Era o oglinda veche, ruginita, de o dimensiune mica. Trebuia sa o indepartez pentru a-mi cuprinde intregul chip. Am sters-o. Apoi mi-am atintit privirea asupra ei. In reflexia oglindei, in spatele meu, aparuse ea, fetita. Ranjetul de pe chipul ei era acum un zambet sec, unul care emana o durere pe care viata i-o ofera tuturor intr-o anumita doza, aceea fiind singuratatea.
-Sunt cu tine, nu-ti vreau nici un rau! Spun eu. Nimic, doar mersul unui rozator din pod imi era  raspuns. Apropi oglinda, uitandu-ma cu nerabdare. Reflexia oglinzii reliefa doar firele de praf adunate gramada, parca incercand sa-si camufleze prietenul de-o viata. Incerc din nou. Atmosfera era irespirabila. Noaptea era raspunsul la intrebarea care mi-era groaza sa o pun. Astept din nou pe vechiul meu prieten, cel al carui tentacule si le va etala, acaparand din nou ultima speranta de izbanda. Apusul Soarelui imi era partas. Usor, usor, intunericul ajunsese cu bine in nelipsita lui vizita. Si cu el, o voce fantomatica, raspandindu-se prin incaperi, creand un ecou al carui intensitate te cutremura. De data asta nu-mi mai era pe atat de frica. Stiam ca daca n-o sa izbutesc acum, nu o voi mai face din nou. Oglinda incepu sa leviteze...un cantec de vioara pe fundal imi ciulea urechile, cantecul mortii pe care de mult trebuia sa o am...