Apartamentul nr.13

Capitolul 7

...Aproape am leșinat , mi-am văzut părinții cu criminalul , vorbind...nuuu...sunt doar niște oameni care doar seamănă cu ei...părinți mei au fost uciși acum 10 ani în fața mea...ar fi o nebunie ca ei să fie vii și să mai vorbească cu omul ăsta...ohh..ar trebui să fac liniște au început să vorbească și cred că îi aud:
- Stați liniștită , doamnă MCarey voi scăpa imediat de fata dumneavoastră, a spus Josh(criminalul)
- Te rog ai grija de ea ,chiar nu vreau să afle nimic despre noi și trecutul nostru , spunea mama
- Să aibă grijă de ea?!? Tu nu vezi că ea ne-a distrus , dacă nu mă gândeam eu să ne înscenăm moarte acum...eram în inchisoare!! a zis tata puțin deranjat de situație.
Se pare căă...ei sunt. O lacrimă mi se prelinge pe obraz , dar mă abțin și ascult în continuare:
- Cum?? Adică Irene nu am însemnat nimic pentru tine , este fiica ta !! țipa mama la tata .
-Mai taci! Tu chiar vrei să ne prindă și să ne bage la închisoare?? Ți-am zis de la început că dacă vom face greșeala asta nu trebuie să avem un copil , dar tu nu , că vrei copil...na copil acum mai stai și cu grijă să nu ne afle secretul!! țipă și mai tare tata
Atunci cu lacrimi în ochii am ieșit din ascunzătoare și am țipat - Vă urăsc!! De ce m-ați mințit ?? Ce îmi ascundeți?? Ce se întâmplă?? Voi nu sunteți părinți voi sunteți monștrii!! am țipat iar cei trei se uitau șocați la mine , dar nu au apucat să zică nimic căci am plecat. Puteam să jur că mamei îi cursese câteva lacrimi , dar nu le-am băgat în seamă.
Am ieșit din living trântind în urma mea ușa și mă îndreptam spre ieșire plângând , dar totuși nervoasă. Mama și tata mă strigau , dar eu nu mai țineam cont de asta. Ei... m-au mințit , nu m-au iubit , eu nu am însemnat nimic pentru ei. Ce mi-au ascuns , n-au avut încredere în mine , eu am fost cârpa lor. Ies val-vârtej din bloc și mă îndrept spre "casă" , afară începuse să plouă , iar mergeam pe stradă fără a-mi păsa nici o clipă că aproape tot cartierul m-a văzut.
Eram fleașcă , iar din ochii îmi curgeau râuri de lacrimi. Cum am ajuns "acasă" m-am schimbat de haine , mi-am stâns lucrurile în rucsac și am plecat fără o destinație anume. Mergeam pe stradă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și în timp ce mergeam mi-am adus aminte de apartamentul bunicii mele care mi l-a lăsat moștenire și culmea cheile de la apartament erau în rucsac. Apartamentul se afla tot în New York și era destul de aproape.
-După ce a ajuns la apartament-
Am intrat în living și m-am așezat pe canapea și am dat drumul la televizor , am mutat de pe un canal pe altul , dar nu am găsit nimic interesant așa că m-a dus să-mi fac un duș. Am ieșit din duș și m-am îmbrăcat lejer , am dat să mă duc la bucătărie , dar cineva a ciocănit la ușă. M-am dus să văd cine este și când am deschis-o mai aveam puțin și leșinam....

Heiii...vreau să încep prin a-mi cere scuze că am postat așa târziu , dar sper să vă placă. Pe lângă scuze aș vrea să vă mulțumesc pentru că îmi citiți cartea...șii...pentru mai multeee capitole nu uitați să votați pentru că așa știu că vă place și voi continua , nu uitați să mă urmăriți pentru a afla noutăți...Byeee
P.S. la media este Irene ( este cute)