Stiti voi, oameni, de ce sunt obsedata de Tavan ? De ce totul ii spun lui, de ce pe el scriu sau desenez in fiecare seara ? De ce doare atat de mult cand il privesc ?
Pentru ca Tavanul e un fel de oglinda a mintii, a sufletului tau. Gandesti, simti si privesti in gol, asta pare. Dar tu privesti Tavanul, iti scri si desenezi sentimentele, gandurile sau trairile acolo fara sa-ti dai seama. O fac pur si simplu.
Tavanul tau probabil este alb la suprafata. Dar in esenta ? Cum este ? Este intunecat ? Este roz ? Colorat ? Cum este ?
Al meu este un curcubeu cu noante inchise. Se inchide, se duce spre negru. Se izoleaza odata cu mine.
Oamenii care mi-au dormit in pat au desenat si ei pe el fara sa-si dea seama. Am gandurile si sentimentele lor acolo. Tavanul e prea timid, prea loial sa mi pe spuna, insa el e prea destept in acelasi timp sa nu-mi dea indicii subtile.
Desi imi iubesc Tavanul, uneori as vrea sa primesc cerul rozaliu de dimineata sau si mai bine, cerul instelat.
Cerul negru cu pete albe sau galbene. Cerul asta te duce-n trecut, asa-i ? Privind cerul noaptea de fapt iti privesti trecutul fara sa-ti dai seama. Nu e ciudat ?
Zilele trecute S mi-a spus un paradox.
Cascavalul cu gauri, il stii sigur. Cu cat are mai multe gauri cu cat are mai putin cascaval. Dar daca el are mai mult cascaval are mai multe gauri ?
Nu-mi amintesc daca am format corect propozitia insa in esenta asta e.
