Răzbunare şi schimbare

Fărâmă de speranță

Nu-mi găsesc locul în casă, aşa că ies afară. E trecut de miezul nopții, însă chiar nu-mi pasă. Trebuie să mă liniştesc cumva pentru că simt că-mi pierd mințile !
Încep să alerg, pentru că adrenalina îmi creşte cu fiecare pas făcut. Alerg mult, fug chiar, de parcă sunt urmărită de cineva. Nu mă opresc decât când simt că o să cad din picioare. Prima gură de aer pe care o iau după ce m-am oprit mă ajută să-mi deschid ochii cu adevărat şi observ că am ajuns pe aleea ce duce spre ieşirea din sat. M-am oprit exact în dreptul băncii. Inspir adânc ca să-mi calmez inima şi pulsul şi mă aşez pe bancă. Îmi las capul pe spate ca să mă uit la stele, după care, încet încet, mi se închid ochii.
Vântul adie uşor şi-mi mângâie fața, răvăşindu-mi părul. Se aud foşnete de frunze care zboară în bătaia vântului.
Stau aşa mult timp, până simt cum luna îşi face loc printre nori, razele ei săgetându-mi ploapele şi mă avertizează că trebuie să-mi deschid ochii, ceea ce şi fac. Îi deschid încet şi nu de tot, uitându-mă la lună şi la norii cum trec de ea, lăsând-o să domine cerul.
Acest joc de rol mă duce cu gândul la momentele cu Sasuke, momente în care am crezut că orice s-ar întâmpla, vom rămâne o echipă. Toate momentele din Pădurea Morții, în care ne-am ajutat unul pe altul, ne-am protejat, ne-am susținut reciproc, toate astea m-au făcut, pentru o secundă, să renunț, dar nu ştiu de ce. Am muncit mult ca să dau acest examen ce mă va putea ridica în ochii tuturor, să ajung Jounin pe meritele mele, şi nu doar prin simplul fapt că sunt eleva unuia dintre Cei Trei Sannin Legendari, şi chiar a Hokagelui.
Dar nu asta e problema mea ! Problema aici este că voi petrece cinci zile cu Sasuke într-o luptă de supraviețuire, luptă pe care, acum câțiva ani, am câştigat-o cu toții ca o echipă, cu ajutorul lui Naruto. Speram să nu ajung în punctul de a-mi ucide un prieten pentru a câştiga, lucru de la care sunt sigură că Sasuke nu s-ar da înapoi dacă ar avea ocazia. Mă întreb dacă voi fi în stare să mă lupt cu el ca ultima dată, ținând cont de faptul că atunci a încasat absolut fiecare lovitură, deci nu şi-a arătat adevăratul potențial. Bănuiesc de ce ar fi în stare, doar privindu-l pe Naruto şi gândindu-mă că ei doi sunt frați şi că sunt egali, indiferent de faptul că Sasuke acceptă asta sau nu.
Mă aplec în față, cu brațele pe genunchi şi mă uit in gol. Mă simt fără speranță şi demoralizată. Mă întreb dacă el simte la fel... Da' de unde? El înafară de răzbunarea lui Itachi nu ştie nimic ! De ce ar simți altceva, ceea ce implică sentimente pentru altă persoană înafară de fratele lui?
- Doamne, ce complicat e tipul ăsta ! mă aud spunând cu voce tare, oftând frustrată.
Îmi reiau meditația şi tristețea de unde am rămas, ridicându-mă şi pornind uşor-uşor spre casă.

Drumurile făcute singură de după miezul nopții nu se opresc, şi mai ales, nu de când Sasuke e înapoi în sat.
Totuşi, săptămâna trece repede şi ajung în ziua de duminică, când toată lumea e afară, la picnic, sau pe stradă la tarabe, cu copii peste tot care se joacă şi cu ninja care se întâlnesc la tot pasul. Mă uit în jur de pe balcon şi zâmbesc când îl zăresc pe Naruto la braț cu Hinata. Ăştia doi... Chiar sunt de nedespărțit. Păi, nici nu-i văd altfel ! Îl zăresc şi pe Sasuke care iese dintr-un magazin de... dulciuri? De ce naiba iese dintr-un magazin de dulciuri? Lui nici măcar nu-i plac dulciurile, ceea ce a făcut-o foarte clar în prima zi a Echipei Kakashi. Cu mâinile în buzunar, merge câțiva paşi, după care Naruto îi sare de gât, cu Hinata în urmă, zâmbind la glumele lui Naruto.
Ciudat... Din ce în ce mai des, Sasuke zâmbeşte... Mă îngrijorează deja, dar, gândindu-mă că Naruto l-a făcut să zâmbească, e clar ca a făcut-o din politețe sau îl enervau glumele lui şi zâmbea de prostia lui. Pfew! M-am liniştit acum.

Ies şi eu mai târziu, după ce iau prânzul şi cina cu ai mei şi după ce o ajut pe mama să strângă.
- Nu mă aşteptați ! O să ajung târziu ! le spun alor mei şi ies.
Apusurile sunt frumoase şi de aceea mă avânt de obicei în plimbările de la apus, pentru că simt că apusul îmi dă speranță că totul o să fie bine şi că încă nu voi muri de mâna unui camarad.
Se întunecă încet iar vântul adie şi el. Este o seară liniştită, ultima până la examenul de mâine. M-am odihnit zilele astea, dar acum simt că nu pot să dorm. Mă plimb foarte mult, fără țintă.
- Heeeeeeeei, Sakura-chaaaaaaan !!!!!
Naruto aleargă după mine, iar eu mă întorc spre el.
- Hei, Naruto ! Ce-i cu graba asta?
- Sakura-chan, voiam să-ți spun să nu te temi mâine şi să ai încredere în puterile tale, pentru că eşti puternică şi înțeleaptă şi vezi totul mai bine şi mai repede decât ceilalți, chiar şi fără Byakugan sau Sharingan sau Modul Eremit, bine? Am încredere în voi că nu vă veți face rău ! Mult succes !!!
Şi zicându-mi asta, nici nu apuc să îi mulțumesc că-mi dă o îmbrățişare scurtă, dar cu mare însemnătate şi pleacă grăbit, probabil spre Hinata.
O, Naruto... Ce n-aş da să fiu aşa încrezătoare ca tine...
Îmi plec capul în pământ, cu ochii strânşi închişi şi înlăcrimați, rotindu-mă pe călcâie şi mai fac câțiva paşi, după care mă opresc, lovindu-mă cu capul de ceva... Sau mai degrabă, de cineva. Ridic capul, deschizând speriată ochii, după care îmi îndrept privirea spre cine am lovit.
- Sakura...
E...
- Sasuke..?
Mă dau un pas în spate, şi-mi scutur capul ca să-mi dispară lacrimile şi încerc să-mi stăpânesc emoția din glas şi inima.
- Ce cauți afară aşa târziu? mă întreabă. Avem examen mâine...
Nu îi răspund. Simplul fapt că vorbeşte cu mine simt că mă distruge pe dinăuntru. Cum putem să ne schimbăm peste noapte, aşa încât atunci când intrăm dincolo de porțile pădurii să fim alți oameni? Asta simt că se va întâmpla şi deja mi-e frică de acest lucru, pentru că s-ar putea ca acolo să-mi găsesc sfârşitul şi, de ce nu, chiar de mâna iubirii vieții mele... Parcă aud zgomotul inimii zdrobite deja, a cărei bucăți se mai sparg la rândul lor, până ce nu mai rămâne nimic din ea...
- Sakura?
Nu mă pot uita la el. Nu după câte m-a făcut să simt în tot acest timp, de când am învățat ce înseamnă să iubeşti cu adevărat şi să suferi din cauza asta... Doamne, îl iubesc la infinit ! Nu-l pot urî îndeajuns încât să mă facă să-l ucid ! Nu l-aş putea ucide pe Sasuke niciodată...
Mă întorc cu spatele la el ca să nu-mi vadă lacrimile care-mi şiroiesc pe obraji. Cu siguranță, faptul că-l fac să aştepte un răspuns îl enervează, dar nu pot face nimic. Suspin încet, strângându-mi materialul bluzei în dreptul inimii, iar Sasuke apare în fața mea în milisecunda următoare. Doamne, e rapid !.. Cum am să pot concura cu aşa ceva?..
- Sakura, spune-mi ce se întâmplă cu tine.
Îmi vorbeşte uitându-se la mine. Simt cum încep să mă calmez totuşi, însă nu pot vorbi şi simt că nu pot respira din cauza nodului din gât pe care îl am. Când ridic ochii spre el şi mă priveşte adânc în ochi, mă simt ca atunci când voia să plece din sat. Picioarele mi se înmoaie şi cad în genunchi, însă el mă prinde şi mă duce în zbor la Statuile celor 5 Hokage. Mă pune pe o bancă şi încerc, chiar încerc din tot sufletul, să mă opresc din tremurat, însă nu cred că pot.
- Sakura, dacă e legat de următoarele cinci zile, nu-ți face griji, nu o să ajungem într-atât de departe încât să ne ucidem. Ai încredere. N-am venit aici ca să ucid eleva preferată şi mult iubită a Hokagelui... Atât mi-ar trebui !
La gândul ăsta, râd din toată inima şi-l privesc.
- Atunci, de ce mi-e atât de frică?
- De faptul că nu ți-ai arătat întregul potențial sau pur şi simplu nu vrei să ne luptăm.
La auzul acestor vorbe, m-am bucurat la gândul că încă îi pasă de mine, ca prieteni, colegi de echipă, dar apoi m-am întristat că nu am avut când să demonstrez de ce sunt în stare, iar acest examen era locul perfect în care puteam să arăt asta.
- Sakura...
Spunându-mi pe nume, mă obligă să-mi întorc privirea către el, să mă uit drept în ochii lui negri şi frumoşi, la fața lui perfectă, exact cum am reținut-o de prima dată, doar că acum pare mai şlefuită şi mai bine sculptată de maturitate. Privirea aia adâncă, ochii aceia... Mă citesc ca pe o carte deschisă, mă simt expusă în fața lui.
Asta e ! îmi spun. Mă testează !
Aşa că, înghit în sec şi îi joc şi eu, la rândul meu, jocul, ştiind în adâncul inimii mele că este greşit ceea ce fac şi că apoi, cu siguranță, nu va mai vrea să aibă de a face cu mine.
Sasuke îşi întoarce privirea puțin de la mine, muşcându-şi buza, semn că se luptă cu el însuşi să-mi zică ce urmează să-mi zică.
- Eu... Tsk...
Îl aud înăbuşind un "fir-ar". Se ridică şi se întoarce cu spatele la mine. Chiar pleacă? Chiar acum??
- Sasuke, ce este? mă ridic şi zic la rândul meu, complet speriată şi, în acelaşi timp, curioasă de ce are să-mi spună.
- Eşti la fel de enervantă, exact cum te ştiu, doar că de data asta...
Se întoarce pe jumătate către mine, lăsându-şi capul într-o parte, cum face el, ca un cuceritor, cu zâmbetul lui rar văzut de mine, sincer, însă puțin timid, şi-mi spune :
- Îmi place de tine acum mai mult decât am făcut-o vreodată.
Vântul începe să bată, fluturându-ne amândurora părul. Mă uit cu ochii mari la Sasuke, moment în care el se întoarce cu toată fața spre mine şi rămânem aşa, timp în care vântul continuă să bată.
Simt cum obrajii îmi iau foc, iar lacrimile îmi inundă ochii. Aşa că, las capul jos, fără să vreau să mă ascund, pentru că în sfârşit, după atâția ani, am aflat ce simte el pentru mine, înafară de faptul că sunt enervantă, ceea ce pun pariu că şi Naruto crede despre mine, însă mă simt bine acum că ştim amândoi cum stă treaba între noi.
- Sakura, eu...
- Nu-i nimic, Sasuke-kun ! Sunt fericită că în sfârşit ştiu ce crezi despre mine !
Îmi zâmbeşte sincer şi mă priveşte pe sub bretonul netuns, iar eu îi zâmbesc din toată inima.
- Ne vedem mâine. Du-te şi odihneşte-te. O să ai nevoie. A, şi, Sakura...
- Da, Sasuke-kun?
- Mă țin de cuvânt.
Fără să realizez ce se întâmplă, Sasuke dispare. Îl văd cum pleacă spre casă, sărind de pe o statuie pe alta şi se micşorează, până îl văd că intră în casa lui şi nu-l mai văd deloc.
Mă simt foarte fericită şi pregătită pentru zilele care urmează să le petrec în Pădurea Morții alături de Sasuke. Mă ciupesc totuşi, să fiu sigură că tot ce s-a întâmplat în seara asta n-a fost doar în capul meu. Mă plimb zâmbind către casă şi sper ca eu şi Sasuke să trecem cu bine aceste zile. Încă mai este o fărâmă de speranță !